Numele unui astru și al unei note muzicale. Într-un acordaj normal al unei chitări Sol apare ca și una din corzile deschise. Dar dacă producem aceeași notă Sol pe o altă coardă, cea inițială va începe să cânte de la sine, datorită unui fenomen numit vibrație în simpatie. Să ne imaginăm acum inversul acestui fenomen. Sol deschis vibrează neîncetat, iar celelalte corzi produc note la întâmplare. Când și când, apare o altă notă Sol și în acel moment întreg sistemul rezonează, cele două completându-se perfect.
Așa se întâmplă și cu iubirea. Ea este o energie ce vibrează constant, la o frecvență și într-o dimensiune dincolo de conștientul nostru. Există în permanență și nu are început sau sfârșit, fiind atemporală. Cu toate acestea, ea nu se află dincolo de atingerea noastră. Fiecare gest al nostru, fiecare emoție, fiecare gând...toate pot fi transpuse în vibrații la nivel cuantic. În momentul când suma frecvențelor acestora corespunde cu valoarea la care rezonează iubirea (sau un multiplu întreg) ne armonizăm cu sentimentul și îi simțim prezența.
De aceea putem iubi fără ca sentimentul să ne fie împărtășit. Aici se nasc iubirile imposibile, speranțele nebunești și zorii dimineții. Aici e raționalul celor ce iubesc, în viziunea altora, lipsit de rațiune. Nu sunt minciuni toate aceste stări, ba chiar au aceeași origine ca și o relație ce funcționează de la începuturile timpului. Nimeni nu-ți poate lua și nimeni nu-ți poate da iubire. Ceea ce ești, ceea ce faci, ceea ce oferi, acestea sunt lucrurile care te conduc către înțelegerea sentimentului.
Totodată însă, iubirea este universală. Chiar dacă noi alegem un partener, nu este decât o simplă dedicație, niciodată melodia înseși. O relație, o alegere – sunt un amalgam de note și motive în jurul unei rezonanțe centrale. Și poate că uneori ni se pare că muzica pe care am obținut-o într-un anumit moment este perfectă, iar dacă notele se vor destrăma, sunetul va dispărea definitiv. Nu vor mai exista asemenea sentimente, asemenea zâmbete, asemenea experiențe, asemenea clipe pierdute în extazul simțurilor. Și într-adevăr, fiecare compoziție este unică. Dar progresul nu poate fi oprit. Rezonanța centrală va continua să existe și totul poate renaște. Identic și diferit în același timp, dincolo de orice bariere conceptuale.
Iubirea este infinită, iar infinitul trebuie tratat ca atare. Așa cum unele motive melodice declanșează de la sine altele, la fel și nenumărate dedicații ale iubirii pot exista în același timp și pot crea noi și nenumărate posibilități. Iubirea de natură, iubirea de frumos, iubirea de liniște, iubirea de claritate, iubirea de siguranță, iubirea de a face ceva plăcut. Iubirea de cunoaștere, de explorare și de inovație. Iubirea de creație. Exemplele pot continua la nesfârșit, dar dacă vei ajunge să înțelegi cum ele nu sunt separate și nici mai prejos ci interacționează și împart aceeași esențp cu iubirea pentru un om, ei bine atunci zările se vor descoperi. Și vei vedea existența pe care o ai în jur. O vei simți radiind și-ți va părea rău ca nu ai ținut cont de ea până acum. Dar te va aștepta, va fi acolo pentru tine. Întotdeauna.
Lumea nu este făcută doar din negru și alb. Există o infinitate de posibilități și de culori aflate între aceste două spectre. Într-un mod asemănător, pentru a parcurge o distanță între două puncte A și B în spațiu există un număr infinit de drumuri și posiblități. Infinitul așadar pare că a devenit un lucru obișnuit în viața noastră de zi cu zi și este aproape amuzant că deținem atâtea informații despre el când noi nici măcar nu am ieșit din proximitatea Sistemului Solar. Însă cu toate acestea, matematica, fizica și arta ne-au prezentat nenumărate aplicații și demonstrații ale infinitului, așa că nu ne putem îndoi de prezența sa.
Dar dacă infinitul există și este demonstrabil în spațiu, de ce nu ar fi valabil și în timp? Încă se lucrează la această teorie și într-o bună zi oamenii vor ajunge la concluzia că este validă. Sau poate nu, poate va fi total altă concluzie, însă acum acel rezultat nu are importanță. Să presupunem însă că teoria ar fi valabilă și infinitatea ar fi existentă și in timp, nu doar în spațiu (altfel ar însemna ca o parte a universului să fie în afara timpului – interesant). Așadar, dacă există o infinitate de moduri în care în spațiu putem ajunge din A în B, există și o infinitate de moduri în care poate fi făcută tranziția dintre un eveniment A și un eveniment B.
Asta ar însemna că între momentul în care citești acest cuvânt și acesta se poate întâmpla o infinitate de lucruri. Și da, toata lumea știe că poate suna telefonul, se poate lua curentul, câinele poate năvăli în cameră, poți să strănuți și asa mai departe. Cel mai probabil nu se întâmplă nimic special și continui să citești cuvinte. Uneori se întamplă câte o acțiune. Da, știm asta. Dar există o problemă. In spațiu, modalitățile în care putem ajunge din A în B există simultan. Chiar dacă noi alegem un anume drum, de obicei cel mai scurt sau cel mai ușor, celelate drumuri în continuare există, cat se poate de fizic.
Tradus simplu, aceasta ar echivala cu faptul că o infinitate de evenimente posibile iau ființă simultan după terminarea evenimentului A. Și după aceea există evenimentul B. Așadar, în orice miime de fracțiune de secunda există o infinitate de cazuri posibile de acțiuni pentru fiecare atom din noi. Combinații infinite între numere infinite. Cu alte cuvinte, în orice miime de fracțiune de secundă cu noi se întâmplă…totul. Fiindcă orice variațiune la cel mai adânc nivel cuantic determină o nouă dimensiune. Și pentru că există un număr infinit de posiblități, aceasta înseamnă că există un număr infinit de dimensiuni, în fiecare dintre acestea noi suntem altfel. Făcând o sumă a tuturor acestor dimenisuni, constatăm că persoana noastră are toate vârstele, toate meseriile, toate aspectele, toate locațiile, toate originile, toate gusturile, toate culorile, toate gandurile, toate deciziile. Ambele sexe. Existență și non-existență. Simultan.
Și totuși în momentul de față putem conștientiza doar câte o dimensiune simultan. Există acest mecanism închis care dă un sens existenței noastre. Deși în viață avem atâtea alegeri de făcut, nu ne putem atinge de alegerea supremă. Nu o putem conștientiza ci doar putem să o trăim, ea făcându-se automat, poate în urma unor acțiuni sau poate total aleatoriu…dacă universul are acest bizar simț al umorului. Dar aparențele înșeală. Există un loc unde se află toate aceste dimensiuni. Ele zac în sufletul fiecăruia și atât de puțini le văd. Poate nu putem încă controla ce să facem cu existența noastră materială. Dar putem în orice miime de fracțiune de secundă să explorăm sufletul nostru. Fiindcă acolo este infinitatea de dincolo de infinitate. Unde există toate posiblitățile, care însă în același timp există separat dar și converg, spre deosebire de lumea materială unde cele două se succed. Posiblități ce există separat dar și converg. Simultan. În ceea ce ești.
Nu există nicio îndoială privind existenţa acestuia. Generaţii împotriva altor generaţii, astfel dictează legile progresului. Legile timpului care înaintează. Accelerat. De câte ori nu auzim bombănile bătrânilor împotriva nonşalanţei tinerilor? Sau râsetele celor de devrememe privind neputinţa celor de mai târziu. Iar diferenţa s-a subţiat din ce în ce mai mult, ajungând ca oamenii să-şi arate colţii chiar şi când între ei sunt doar câţiva ani. În numele generaţiei…
Ajută însă critica? Prea puţin. Critica, aşa cum o înţeleg mulţi din ziua de azi este doar o înşiruire de fapte, combinate cu dezabprobare şi scrâşnit din dinţi. Iar apoi urmează, invariabil, aruncatul de vină. Dacă ne referim la cei din urmă, vina este întotdeauna a părinţilor, a lipsei de educaţie sau a tehnologiei. La cei de după vina este din cauza crispării şi a rămânerii în trecut, a conservatorismului exagerat. La sfârşit, ultima parte a critcii este reprezentată de cuvintele de superioritate şi delăsarea.
Fiecare generaţie se întoarce apoi la propriile sale probleme şi lasă lucrurile să se scurgă de la sine. Fiindcă, ar spune ei, dialogul este oricum inutil deoarece argumentele lor supreme nu vor fi acceptate. Din mândrie, din aroganţă, din proastă creştere, din răutate. Felurite motive. Aşa că de ce să complicăm totul? Nu, mai bine ne vedem de ale noastre şi poate cineva se va îndura până la urmă ca ei să vadă adevărul pe care noi îl deţinem.
Astfel, conflictul merge mai departe. Ştim cauzele, însă de multe ori credem că nu mai putem face nimic. Nu poate fi negată veridicitatea cauzelor de mai sus. Dar sunt ele oare singurele? Nu cumva mai există ceva, suficient de subtil cât să fi scăpat criticii noastre, dar care să fie cheia tuturor lucrurilor? Poate că nu mulţi s-au gândit, dar de ce în natură fiecare generaţie îşi păstrează drumul potrivit? Răspunsul este foarte simplu: pentru că generaţia de dinainte a făcut totul perfect. A păstrat starea de echilibru.
Însă omul posedă inteligenţă, aşa că ar fi absurd să căutăm acest mecanism prezent la animale. O generaţie nu poate fi identică cu cea de dinainte. Această observaţie ne ajută însă să tragem o concluzie foarte importantă: vina e a noastră. A tuturor. A generaţiei de acum. Ceea ce noi am făcut, ceea ce noi am simţit (indiferent de durată) se reflectă acum mai departe, apoi se amplifică. Rezultatul este cel de care ne tot plângem şi pe care refuzăm să-l schimbăm, preamărindu-ne neputinţa. Şi prin asta nu facem oare o greşeală enormă? Dacă observăm că generaţia din urmă îşi pierde echilibrul, cum va fi atunci următoarea? Şi cea de dupa ea? Va mai avea spiritul uman?
Avem o responsabilitate, dar şi o sarcină crudă. Putem schimba ceva în bine sau putem aduce prăbuşirea totală. Dacă ne vom grăbi să impunem, să folosim forţa şi cuvântul critic vom ajunge în ultimul caz. Opoziţia faţă de autoritate este unul din cele mai bune catalizatoare, iar ei îl vor folosi ca să continue în nesiguranţă. Şi nu va rezulta decât un alt conflict, care poate va degenera în violenţă. Iar atunci războiul va fi devinitiv pierdut.
Generaţia din urmă a ajuns astfel luând exemple de la noi. Aşa că singura soluţie stă tot în puterea exemplului. Evident că unii vor spune lucruri de genul aceluia că degeaba îi arăţi că citeşti unui individ care a descoperit mania tehnologiei sau beţia simţurilor. Şi au dreptate, ei nu vor mai fi impresionaţi de lucruri simple. Aşa că depăşiţi-vă limitele. Faceţi lucruri care înainte păreau imposibile. Ştim cu toţii că se poate, însă ne-am complăcut în siguranţa spaţiului nostru mental. Acum însă poate a venit momentul progresului.
Arătaţi-le cum puteţi fi oameni. Urmaţi-vă visele, oricine şi orice vi s-ar pune împotrivă. Fiţi independeţi şi puternici. Nu vă daţi înapoi din faţa nimănui. Şi fiţi fericiţi. Faceţi ca fericirea să iasă din voi şi să meargă tot mai departe, să simtă şi ei forţa acestei energii. Nimic nu trebuie să prezinte o limită. Nimeni nu poate fi superior. Totul e acum al nostru, aşa că trebuie să ne facem simţită prezenţa. Ajunge cu camuflările şi cu identificările, fiţi unici. În acel moment poate că unii vor deschide ochii.
Ar lua extrem de mult timp să prezentăm fiecare argument ce suţine această cauză. Iar o mare nestăvilită de informaţii nu face decât să submineze liberul arbitru al fiecăruia. Prezentarea de până acum trebuie privită doar orientativ, fiindcă a luat în vedere cazuri abstracte şi cât mai neutre. Voi însă ar trebui să ştiţi esenţa, să ştiţi ce aveţi de făcut. Opriţi-vă! Puneţi punct oricărei agitaţii! Uitaţi-vă în jurul vostru şi uitaţi-vă în voi înşivă. Mai daţi dovadă de sensibilitate în raţiune?
Pentru cei care se tem că nu sau pentru cei ce se tem că o vor pierde, există şi soluţii. Cu toţii ştim că oricât de mult am analiza o problemă, fără soluţii totul este inutil. Cu atât mai mult cu cât o analiză bună ajută la găsirea rezolvărilor. Dacă acestea nu apar, analiza a fost cu atât mai superficială. În cazul nostru, însă, putem sugera câteva lucruri. Iar cel mai important dintre acestea se poate formula cât se poate de simplu: dacă vrei să fi om învaţă din nou să te bucuri.
Bucuria este lucrul care aduce relaxarea interioară. Care face să-i priveşti cu seninătate pe cei din jur. Şi nici nu are rost să mai spun despre toate celelalte calităţi ale ei fiindcă toţi le cunoştem prea bine. Problema noastră este însă că am ajuns să asociem fericirea noastră taman cu..situaţii excepţionale. Care apar pe neaşteptate şi dispar la fel de repede. După acele scurte momente nu rămânem decât cu o amăgire considerabilă şi tânjim după următoarea întâmplare asemănătoare din viaţa noastră. Astfel accelerăm timpul şi creem interminabile spaţii gri ce-şi pun amprenta asupra noastră. Creând spaţii gri, ne pierdem şi noi din culoare.
Puem să ne bucurăm oricând. Este aşa de greu de înţeles? Putem să ne bucurăm de exemplu de linişte, care în ziua de azi se găseşte tot mai greu. Dar odată găsită, de ce nu ne-am bucura de ea? Fericirea nu trebuie tot timpul să fie vibrantă, nu cere întotdeauna reacţii externe. Uneori o simplă idee mentală este de ajuns: “sunt fericit că în acest loc este linişte. Nimic şi nimeni nu mai există acum.” Iar liniştea e doar un element, dar ne putem bucura de atât de multe alte lucruri mărunte: de o floare înmiresmată, de o potecă prin pădure, de cerul înstelat. De susurul apei, de scările unei clădiri, de sunetul unui instrument. De norii de pe cer, de mirosul unei patiserii, de umbra unui copac. De paginile unei cărţi, de sunetul paşilor pe dalele de piatră, de vânt. De glasuri, priviri şi idei. De faptul că exişti, orcât de greu ar fi totul. De zâmbetul gratuit al unui trecător pe stradă…
Exemplele pot continua la nesfârşit şi nu e nevoie ca ele să fie nobile. Te poţi bucura şi de noua chiuvetă din baie sau de faptul că ai dus gunoiul. De ce nu? Şi ce dacă unii ar spune că e copilăresc şi prostesc să faci asta? Bucură-te de neştiinţa lor şi de faptul cum se umflă ca nişte broaşte cu mândria maturităţii lor. Bucură-te dacă pierzi, bucură-te dacă câştigi. Bucurându-te îţi vei păstra partea internă. Nu ai nevoie de nimeni şi nimic pentru a face asta.
Ironia sorţii face însă ca oamenii să poată trăi şi fără lucrul special din interiorul lor, aşa că nimeni nu percepe prea uşor acest pericol. Nu există vreun anume sistem de alarmă care să te atenţioneze atunci când îţi pierzi sufletul (sau sensibilitatea raţiunii). Nu este ca şi atunci când eşti pe cale să fi lipsit de o parte fizică. În fapt, totul este atât de subtil încât mulţi încă şi contestă existenţa părţii interioare. Iar apoi mulţi dintre cei ce cred orbeşte se năpustesc asupra celorlalţi să-i judece şi spun că au pierdut definitiv acel element.
Adevărul însă este mult mai dificil de aflat. Din câte se pare, prezenţa sau lipsa părţii interioare nu ţine de credinţa individului în aceasta. Ea se vede în diferite situaţii, în funcţie de reacţiile omului ce trece prin acestea. Nu de puţine ori, însă, situaţiile cele mai elocvente sunt excepţionale iar individul trebuie să treacă singur prin ele. Astfel, este foarte greu să emitem o judecată asupra părţii interioare a unei persoane atunci când noi nu ne aflăm permanent în preajma ei.
S-ar părea că ne aflăm acum într-un punct mort. Am pus problema părţii interioare, însă totodată am ajuns la concluzia că existenţa ei în fiecare dintre noi este aproape imposibil de confirmat, în lipsa unei observaţii profunde. Cum putem ştii aşadar că ea începe să dispară (din cei în care totuşi mai există) şi cum putem schimba acest lucru? Din fericire, există un indiciu important ce ne ajută în această misiune: starea colectivă. Studiind masele de oameni şi observând comportamentul lor obţinem nişte date foarte importante. Iar pentru a le ilustra utilitatea, putem să le corelăm cu un exemplu concret: istoria.
Sensibilitatea raţiunii (sau sufletul) este catalizatorul progresului. Pentru că oricât de multă gândire ar exista şi oricâte planuri şi mecanisme s-ar da în funcţiune, există anumite bariere ce nu pot fi trecute decât printr-un gest (sau eveniment) extraordinar. Marile dscoperiri ce au generat progrese în aproape toate domeniile (de la artă la ştiinţe abstracte şi industrie) au venit în urma unor aşa numie “sclipiri de geniu” ale unora şi altora…oameni care au avut puterea să meargă mai departe, sfidând de multe ori regulile şi posibilităţile perioadei în care se aflau.
Privind istoria în retrospectivă, se observa clar cum au existat perioade în care au predominat progresele în felurite domenii, dar şi perioade în care totul a stagnat. Avem astfel o dovadă consistentă a modului în care fluctuează proporţia oamenilor ce ţin cont de partea internă. Atunci când proporţia era mai mare, arta, ştiinţa şi bunătatea între persoane prosperau. În momentul când aceasta scădea semnificativ urmau perioade neclare, instabilitate şi nu de puţine ori războaie şi distrugeri materiale.
Revenind în timpul prezent, dacă facem o analiză a vremurilor actuale, este evident că asupra majorităţii oamenilor planează o anumită stare de confuzie. Progresele devin tot mai firave şi nu mai justifică riscurile ce sunt asumate. Tensiunea creşte. Oamenii nu se mai privesc relaxat şi prieteneşte unii pe alţii ci plini de îndârjire şi dispreţ. Greutăţile vieţii şi lupta pentru supravieţuire au existat dintotdeauna, aşa că ar fi prea uşor să aruncăm vina pe acestea. Adevăratul motiv este dezintegrarea sufletului.
Este timpul pentru o schimbare. Toţi oamenii se grăbesc să o anunţe, deşi prea puţini încearcă să o şi producă. Este evident însă că este nevoie de ea. Nivelul umanităţţii a scăzut într-atât de mult, încât nu e de mirare că tot mai mulţi indivizi anunţă Apocalipsa. Şi chiar dacă aceştia se zbat între fabulaţii, nu mi-ar place să fiu acum în pielea celor ce ţin frâiele Universului. Fie ei zei, legi materiale, energii sau Nimicul însuşi, nu cred că oamenii le sunt prea simpatici în momentul de faţă.
Aşa că vă întreb: sunteţi voi oameni? Mai ştiţi ce înseamnă să fi om? Cât de departe veţi mai merge cu ignoranţa? De ce aţi ajuns să vă pierdeţi libertatea doar printr-o veşnică cramponare cu barierele propriilor voastre minţi? Aţi ajuns să căutaţi spiritualul undeva dincolo de apogeul credinţei. Fericirea credeţi că mai poate fi găsită doar în material sau într-o altă persoană. Sau într-un grup. Iar viaţa voastră de zi cu zi constă în neînţelegerea unor idealuri. Doar aşa aţi ajuns să acceleraţi timpul. Energia voastră a pătruns în adâncurile acestei dimensiuni şi a dereglat străvechiul mecanism. Iar după ce v-aţi dat seama de acest fapt, aţi început să strigaţi a jale şi să aruncaţi vina între voi.
Oare aceasta este calea? Am găsit în fine soluţia tuturor dezamăgirilor? Nu. Răzvrătirea împotriva propriilor tăi semeni încununează dezumanizarea. Cine eşti tu să ridici mâna, glasul, gândul împotriva altui om? Cum crezi că poţi schimba ceva, când el se uită întru tine şi vede doar o povară ce zilnic zace în sufletul tău. Iar tu te grăbeşti să impi şi să judeci, fără să vezi ce fel de haos e în interiorul tău. Această confuzie trebuie oprită. Trebuie să redevenim oameni.
Pentru că ne îndepărtăm de aceasta. Şi nu, nu devenim nici măcar animale. Acestea au o proprie stare de echilibru şi nu ies prea des din aceasta. Noi, în schimb, trăim într-o stare haotică, lipsită de sens şi care nu aduce decât pierderi Existenţei. O stare care până la urmă duce la autodistrugere. Fiindcă nu este nevoie de o cauză externă pentru distrugerea oamenilor. S-ar distruge astfel şi creaturile ce au o stare de echilibru, iar Universul nu acţionează spre propria pierdere de balans. Nu, răul dispare datorită propriei iniţiatie, odată atins un punct central al echilibrului.
Dar din nou, nu este vorba de o distrugere materială a oamenilor. Războaie, boli, foamete, cataclisme naturale au tot fost şi vor mai fi. Cei ce cred că acum ele sunt mai speciale şi au venit în fine cele care ne vor rade de pe faţa Pământului caută doar un ţap ispăşitor pentru propria lor nelinişte şi propria lor agitaţie internă. Ei nadăjduiesc că astfel incertitudinile se vor termina, mult mai repede şi mai simplu. Oamenii însă îşi pot crea destine, atât individual, cât şi colectiv. Iar dat fiind modul în care ei se manifestă astăzi, este clar că destinul omenirii nu va sfârşi în craterul unui asteroid sau sub ravagiile unei molimi. Ar fi prea simplu.
Adevăratul pericol nu zace în distrugerile materiale. Suntem obişnuţi cu acestea. Ne putem adapta lor şi întotdeauna vom supravieţui. Pericolul cel mare este însă în interior.
Timpul își pierde relevanța. Privești, arunci un zâmbet, faci loc unei lacrimi…și brusc aproape a mai trecut un an. Iar apoi ți-e frică să privești înapoi, să vezi dacă ai reușit să nu pierzi prea multe clipe prețioase. Asta deși, la urma urmei, n-ai avea de ce să disperi. Știai că cea mai pură forumă de energie, cea care dă naștere tuturor particulelor din care este alcătuit Universul are (teoretic) o formă neregulată?
La fel de anevoios e și timpul. Și la fel e și viața noastră. Dar din nou, nu avem de ce să ne întristăm. O undă sonoră elementară are o formă sinusoidală, constantă – sus, jos, sus, jos…fără să ne spună mare lucru. Un instrument însă are o formă complexă, iar sunetul său e încântă (sau înfioară) adesea. Totuși și el este o undă, cu suișuri și coborâșuri, abrupte, fine, neașteptate sau (de ce nu?) în totală lipsă de logică.
Doar prin această mică introspecție în mecanismele naturii putem găsi o mică speranță. Fiindcă într-o undă, după o pantă descendentă, oricât de brutală și prelungă ar fi, urmează una ascendentă, uneori subtilă, uneori mai brutală ca opusa ei. La fel există și posibilitatea inversă. Dar cert este că această combinație de urcări și coborâri formează unda finală, îi dau identitate. Și cum nu există lucru material care să nu posede în nucleul său această ordine firească, înseamnă că și tu, ca om, dacă-ți negi identitatea te revolți chiar împotriva existenței.
Ce înseamnă însă acest lucru? Să-ți negi identitatea…Nu ține de personalitate, nu atât de mult… Nu se referă la aceia ce se mulțumesc în a copia pe alții și a depinde de ei. Nu e vorba de cei ce nu arată independență și sunt conduși de alții. Este și aceasta o formă de identitate, oricât de negativă ar fi. Adevărata problemă a identității însă se manifestă atunci când stai pe loc. Când refuzi să faci alegeri sau arunci consecințele lor pe factori externi. Și, ironia sorții, chiar așa va fi: factorii externi vor prelua controlul, iar identitatea ta va fi pierdută.
Soluția în acest caz este foarte simplă: eliminarea letargiei de zi cu zi. Să nu mai ”pierdem” nicio secundă din timpul nostru. Da, acele momente goale, fără direcție, fără simțuri; le avem cu toții în fiecare zi și poate că acum a venit momentul să ne debarasăm de ele. Căci acelea sunt momentele în care timpul trece cu adevărat, la o viteză fantastică. Câteva minute goale…și a mai trecut o zi. O zi din viața noastră, o zi ce nu se va mai întoarce prea curând. Și cine e vinovat pentru asta? Doar noi însine. Fiindcă tot noi controlăm trecerea timpului în propria perspectivă. Singur, el nu are relevanță, este doar o dimensiune transparentă.
E nevoie, e oare nevoie să amintesc fiecăruia dintre noi cât de important e faptul că avem această viață? Nu are importanță cum e ea în acest moment sau cum a fost până acum, deoarece totul se poate schimba oricând. Binele și răul oscilează tot timpul în esența Universului, iar rezultanta lor interacționează permanent cu simțurile noastre. Direct spus, fiecare moment e altfel. Staticul nu-și gâsește loc în adâncurile materiei. Astfel, atunci când îmbrățișăm acest static nu facem decât să pierdem o experiență.
Sigur, se poate argumenta că, în concordanță cu cele spuse mai sus, experiența respectivă poate fi nefastă. Iar apoi s-ar putea sa fie urmată de una poate și mai negativă și tot așa până când lucrurile vor lua în sfârșit un sens contrar. Iar aici singura variabilă este timpul, dacă spunem că ”poate trece o perioadă îndelungată” până la respectiva schimbare de direcție. Dar oare nu spuneam mai sus că putem controla această variabilă, stric în elementul nostru? Poți face asta pur și simplu trăind fiecare clipă.
A trăi clipa nu înseamnă doar distracție și cât mai multă noutate pentru simțuri, indiferent de natura ei. Acesta este un crez modern, dar care, după părerea mea, intră deja în detalii. Și oricum are o lacună importantă. A trăi clipa înseamnă doar să fi conștient de interacțiunea dintre fiecare simț al tău și lume. Iar apoi să-ți dai seama că această interacțiune creeză tot timpul ceva nou. O nouă descoperire sau chiar și numai o nouă constatare în fiecare secundă. Mai e loc de plictiseală aici.
Consider că una din greșelile majore pe care o fac oamenii astăzi e că au uitat să înțeleagă și să simtă lucrurile simple. Banalul a devenit un cuvânt și o stare ce stârnește antipatie. A devenit ceva ce trece pe lângă noi fără să ne dăm seama, fiindcă suntem în permanentă așteptare de ceva complex, senzațional, special – o schimbare. Iar atunci când astfel de lucruri doar se întrevăd în zare noi forțăm acea așteptare a lor și accelerăm trecerea timpului. Și astfel din nou pierdem…pierdem experiențe, pierdem identitate.
Orice experiență, pozitivă sau negativă, generează identitate. Mai frumos e că o experiență pur și simplu are aceeași valoare, însă noi inventăm diferite sisteme de referință și împărțim orbește lucrurile. Cum ar fi dacă ne-am da seama că a merge la întâmplare pe stradă este o experiență la fel de validă ca un tur printr-un parc de distracții? Pentru mulți poate părea de neconceput, iar o explicație obiectivă este într-adevăr greu de realizat.
Ajunge însă să încerci să te gândești la asta și să găsești o aplicație personală a acestui sistem. Sau doar consderă asta o provocare. Ori, dacă chiar vrei, o glumă. Dar încearcă să găsești o valoare banalului. În timp vei găsi lucruri minunate. Iar timpul nu are relevanță, depinde doar de tine…
Posts
