Timp si Suflet

    Am vazut pe CNN o stire cum din pacate au mai fost. Cineva a deschis focul intr-o scoala si a ucis cel putin 6 persoane...
    Si asa imi vin in minte ganduri. Un copil se trezeste somnoros dimineata si poate injura in gand ca din nou trebuie sa mearga in locul acela unde nu are parte de prea multa distractie. Sau poate nu injura, ba chiar se bucura ca a mai venit o dimineata si va merge acolo sa vada pentru inca o zi aceea care reprezinta universul sau, care face ca totul din jur sa dispara si sa para un minunat paradis, un infiorator iad. Fie primul, fie al doilea, fie amandoi, pleaca grabiti sau poate in timp util, ajung acolo si o noua zi normala incepe. Lectii plictisitoare sau nu, voci, idei, zambete, sperante, lumina, intuneric, si oricate alte sentimente ce pot fi in sufletul unui copil. El asteapta terminarea orelor sau poate o minune. Se gandeste la ce va face cand va ajunge acasa sau poate se gandeste ca nu ar vrea sa mai ajunga prea curand acolo. Se gandeste la ceilalti sau la nimeni. Poate chiar se privesc unul pe altul. Si tocmai cand lucrurile erau cat mai normal posibil, atunci totul se da peste cap. O bufnitura, apoi niste zgomote rapide, puternice, ascutite.
    Tipete, haos. Dar copilul nu simte nimic, poate doar o buimaceala. E doar spaima, cu siguranta. Se uita in jur, incearca sa inteleaga catusi de putin. Si atunci parca isi da seama brusc ca totusi ceva e in neregula cu el. E atat de diferit de ceea ce el stia ca este durerea. Este o caldura stranie, o caldura care...care ingheata. Nu se poate misca, nu poate striga, nu poate simti. Atunci vine frica, ca intotdeauna, nemiloasa. Ea face totul, odata aprinsa de cea mai mica scanteie. Ea este fatala de multe ori si nu rana fizica. Iar copilul se teme acum. Se teme pentru propria lui viata. Dintr-o data viata capata cu totul alte definitii fata de ce stia el. Nu era profesie, nu era sentiment, nu era descoperire, nu era cale, nu era sociabilitate...Imediat gandul acesta ii fuge, frica lucreaza la perfectie. Induce gandul diperant al ajutorului. Nu il poate ajuta nimeni oare? Mai apoi, frica face un pas inainte. De ce nu il poate ajuta? Unde sunt ceilalti?
     Tot mai multa caldura inghetata si o amorteala care pare mai mult ca gadila. Oare ajunge sa simta glontul? Acum s-a resemnat. El este acolo. Dar de ce? Cum e posibil? Oare nu mai exista un Dumnezeu, nu a fost el tot timpul credincios, nu a incercat sa faca cat mai mult bine? Disperare, haos, anarhie.
    Incet, timpul se scurge si somnul se apropie. Pleoapele se apropie tot mai mult si frica lasa liber conceptul de viata. Iar atunci, inainte de momentul final, atunci cand timpul nu mai are valoare, cand devine infinit, un alt gand transcede....viata este sufletul.