Timp si Suflet

   Chestiunea religiei a fost întotdeauna câmp de bătaie pentru omeni, existând nenumărate tabere, fiecare cu concepţiile şi argumentele lor, mai mult sau mai puţin credibile. Astfel, există materialişti care cer dovezi concrete, ştiinţifice, despre existenţa divinităţii. Aceştia ar putea crede în ea, dar numai în prezenţa acestor dovezi. Apoi sunt ateiştii, care neagă total existenţa divinităţii, iar dacă ar apărea dovezi le-ar considera false. Un alt grup sunt misticii, care acceptă existenţa spiritelor, însă nu cu statut de divinitate, ci ca elemente ascunse ce alcătuiesc această lume. În fine, grupul persoanelor religioase, incluzând toate concepţiile despre un organism superior, Dumnezeu sau mai mulţi zei, în oricare forma s-ar afla aceştia.
   Cunoscând această diversitate, ar fi practic imposibil să dai o regulă comună, fiindcă întotdeauna s-ar bate cap în cap cu un concept al unui anumit grup dintre cele enumerate mai sus. De aceea, cel mai bun lucru care poate fi spus este că existenţa sau non-existenţa religiei este o decizie personală. Numai prin proprie experienţă (indiferent ce înseamnă asta, studiu personal, educaţie colectivă sau privată, revelaţii) te poţi alătura cu adevărat unei religii. Luându-ţi singur deciziile, cu o doză de luciditate îţi vei putea singur demonstra adevărurile conceptului pe care ţi l-ai ales. Totul este ca alegerea să fie în cunoştinţă de cauză.
   Acum, ca să luăm lucrurile mai în particular, pot spune câteva lucruri despre creştinism, fiindcă este majoritar pe aici. După părerea mea, ceea ce vedem astăzi este mai mult un surogat al adevăratei religii. Asta deoarece am ajuns la paradoxul ca într-o chestiune ce ţine de spirit (religia) să se vorbească mai mult de comportamentul fizic (să ţii post, sa mergi la biserică, să te spovedeşti, să te impărtăşesti etc.) fără să se mai spună nimic de starea mentală şi spirituală în care trebuie să fi in acele momente. Educaţia religioasă obişnuită, la care au acces majoritatea oamenilor a ajuns să creeze maşinisme şi nici pe departe revelaţii şi stări sufleteşti. În şcoli, ce ni se transmite? "Mergeţi la biserică frecvent şi rugaţi-vă şi spuneţi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele bune." Da, totul este foarte corect şi inocent. Problema e că totul se opreşte aici. Şi uite aşa omul se duce la biserică, având în minte ideea că "aşa trebe". Iar asta e o adevărată insultă la adresa religiei, în viziunea mea. Mai mult, omul cu această viziune în cap se duce acolo şi încearcă să adopte o stare de smerenie "că aşa i s-a spus" şi se chinuie să-şi aducă aminte diferite rugăciuni "că doar Tatăl Nostru nu e niciodată suficient". Şi apoi bineînţeles ca încep să apară alte gânduri, mintea să fugă din loc şi toată experienţa se termină înainte măcar să fi început. Dar omul nostru, conştiincios, va face aceste lucruri frecvent fiindcă Dumnezeu nu trebuie să se supere şi să-i întoarcă spatele. Sigur, este importantă pentru Dumnezeu chiar şi această încercare aproape penibilă, dar aici se pierde total esenţa religiei creştine. Care ce înseamnă? Spirit şi iubire.
   Din păcate, în zilele noastre a ajuns o doctrină şi nu o religie. Cei care sunt însărcinaţi să o ducă mai departe au un stil deosebit de...medieval în a face acest lucru, asta în bunul caz în care chiar este preocupat de acest lucru. Iar ca tânăr fară vreo experienţă spirituală, prins în mijlocul haosului cotidian, cum să nu renegi creştinismul când ce primeşti sunt norme, reguli şi promisiunea unei vieţi după moarte, care multora li se pare oricum hilară. Câţi preoţi mai există azi care să te facă să simţi ceva cand vorbesc şi nu să ai senzaţia că sunt o carte abstractă vorbitoare? Foarte puţini. Iar când îi vezi pe ceilalţi, cum să te duci la ei să vorbeşti despre adevărurile creştine când parcă ştii dinainte ce îţi vor spune.
   Iata o concluzie tristă. Creştinismul pare a fi pierdut pentru tineri. Unii îl adoptă în forma sa total lipsită de...suflet, şi se mulţumesc cu atât fiindcă cei "avizaţi" spun că aşa este bine, iar alţii îl neagă din cauza regulilor ce par a fi în pură contradicţie cu modul de viaţă adolescentin. Şi mai există, desigur, puţinii care încearcă să înţeleagă mai mult, să vadă ce se află sub stratul prăfuit al acestei religii, descoperind lucruri deosebite. Lucruri care te fac să priveşti total altfel viaţa şi care-ţi dau adevărata speranţă şi fericire. Lucruri care chiar îţi creează o relaţie cu Dumnezeu.
   Dacă alegi să fi creştin, trebuie în primul rând să alegi sa fi om. Să vezi cine eşti tu cu adevărat, să ştii să alegi şi să gândeşti. Dar totodată să ştii să simţi. Să fi mai mult decât un creier, să-ţi conştientizezi spiritul, să îţi dai seama ce relaţii are acesta cu lumea. Într-un cuvânt...să-ţi dai seama cine eşti. Iar apoi, odată ce te-ai definit ca om ,a doua etapă este să îi conştientizezi pe ceilalţi. Să îi iubeşti şi să-i ajuţi. Să le zambeşti când le e greu şi să le ştergi lacrimile. Să nu urăşti, dar mai ales, unul dintre cele mai importante lucruri, să nu judeci. Conştientizând cine eşti ca om, îţi vei da seama ca fiecare acţiune este o sumă a unui număr enorm de factori, ce ţin în mare măsură de tine, personal. Şi atunci niciodată nu vei putea determina factorii care au determinat acţiunea altuia.
   Din nou, totul se poate reduce foarte frumos. Ce trebuie să faci ca să fi un bun creştin? Învaţă cine eşti. Învaţă să iubeşti. Mai departe vei ştii şi singur. Vei alege singur. Şi vei vedea că oricum ai înţelege religia, chiar dacă nu vei face nimic din tot ce zic dogmele, tot vei fi în armonie cu Dumnezeu.
   Iar în final, pentru că s-a tot vorbit de păcate şi liste de păcate. Păcatul cel mai mare e să nu fi cineva...