Scriu despre luna rătăcită în zorii dimineții. Strălucea puternic, privind asupra noastră cum stăteam atunci și ne țineam de mână, entuziasmați de acea muzică minunată. Fericirea noastră se ridica până la ea și dădea viață cerului. Stele se porneau să danseze odată cu noi, zbenguindu-se râzând în jurul lunii. Nu mai existau noaptea cea rece, întunericul orbitor sau somnul ostenelii. Nu aveam nevoie de ochi care să ne conducă, de minți reci care să ne spună atâtea lucruri fără de importanță. Sufletele noastre erau libere sub cerul nopții, eram și noi două stele, și împreună aruncam strălucire asupra lumii îndurerate a oamenilor. Eram două fantasme ale bucuriei în lumea de ciment. Îți amintești? Îți amintești că nimeni nu ne-a văzut? Râsul nostru, dansul în ale iubirii și șoaptele înmiresmate de pasiune, acelea făcuseră o altă lume, o lume în care am fi primit pe oricine, dar de care toți au fugit. Lumea bucuriei sincere. Lumea sufletului ce iese la suprafață și te ghidează spre lumină, asemeni lunii din acea seară. Lume de care și tu ai fugit.
Scriu despre lumea aceasta, fără de lună, cu un soare mincinos care ține departe sufletele, trimițându-le în lumea umbrelor. Iar oamenii nu se mai gândesc la ei înșiși, ci încep să discute și să dezbate tot ceea ce le trece prin cap, mai puțin despre spiritul lor , de esența omului ca și ființă. Discuții despre cum, când și unde este rău. Unii se plâng, aruncă vina în stânga și în dreapta, niciodată pe ei înșiși ci întotdeauna pe cauze materiale. Uneori propun și soluții dar aproape întotdeuna se dovedește că nici ei nu cred în ea sau chiar și ei se pierd pe drumul celor care întâi îi criticau. Alții îi privesc atenți cum se plâng și apoi mormăie monoton în favoarea sau împotriva lor. Și din nou vina este aruncată, de preferință pe alți oameni. Pe societate. Pe sistem. Pe Dumnezeu. Oriunde, numai asupra lor nu. Mai există și oameni care recunosc și partea lor de vină și încearcă să se implice și să schimbe ceva. Dar adesea nu sunt luați în seamă sau sunt luați în derâdere de așa zișii oameni cu principii solide, raționale, dar care nu sunt altceva decât iluzii are mediocrității. În fine, mai există și cazul în care cei care vor să schimbe ceva și au puterea de a face acest lucru, precum și gândire pozitivă, se adresează exact acelor mecanisme ce doar aparent merg prost. Ei le reglează, reușesc să-și împună viziunea, însă mai apoi se ajunge la ceva și mai rău, iar ei rămân frapați și decad în una din categoriile celor care aruncă vina.
Scriu despre omul rațional care își neagă spiritul. Care atunci când vede oameni înfrigurați pe interior, are senzația că e frig afară de fapt și le oferă un calorifer electric. Care atunci când vede o operă de artă se entuziasmează numai de mărimea ei sau materialele folosite. Care nu are nevoie de divinitate, cărți spirituale sau de oameni care lansează idei inovatoare, gânduri, iar nu mecanisme și fapte concrete. Omul rațional ce își neagă spiritul – pierde fascinația pentru viață, găsește fascinația pentru iluzii.
Scriu despre zâmbetul tău și despre mirosul tău care mă inunda și mă purta departe în fericire. Despre cum ne țineam de mână și despre fiecare amintire a frumuseții tale. Poate pentru alții n-ar fi multe de zis, dar mie nu mi-ar ajunge o viață să scriu tot ceea ce simt doar dacă mă gândesc la părul tău. Sau la glasul tău. Atunci când pierzi tot, abia atunci regăsești esența acelor lucruri. Și îți dai seama cât de puțin le-ai apreciat și cât de mult ar fi meritat. Îți dai seama de iluziile care te-au orbit și mințit, iți dai seama de niște greșeli imense pe care le-ai făcut și nu-ți rămâne decât să-ți pui întrebări pentru o întreagă eternitate. Nu, nu poți trece mai departe, pentru că nu poți călca în picioare ceea ce reprezenta viața însăși. Fericirea, lumina și speranța. Atunci când perzi tot, așa ca mine, atunci îți dai seama cum toate ți-au rămas în urmă și tu nici nu mai știi unde ești. Eu?
Pierdut în amintiri și în gânduri, cu o minusculă speranță de a găsi totuși puterea de a da timpul înapoi și de a te regăsi. De a te lua de mână și de a te duce departe de lumea cenușie. Cine îmi dă dreptul la această speranță? Luna ce a vegheat asupra noastră în acea seară. Stelele ce ne-au acoperit. Și imaginea ta din visele mele.
Scriu și voi face asta pentru oricât va fi nevoie, chiar și până la capătul lumii, scriu despre cât îmi e de dor de tine.
O altă trăsătură foarte “celebră” printre oameni este optimismul. În general lumea recomandă să debordezi de acesta fiindcă este cheia succesului în viață. Și atunci vedem o serie de oameni cu rânjete hidoase permanente, care chiar dacă pe ceruri se prefigurează apocalipsa, ei nici nu bagă de seama și continuă sa facă ce făceau și până atunci. Și sunt fericiți. Alți oameni preferă o manieră precaută. Tot timpul se gândesc la ce e mai rău și îmbătrânesc analizând fiecare detaliu și temându-se la fiecare pas mai important. Ei vor face totdeauna pasul pe loc, sigur că vor supraviețui, dar totodată timpul nu-i mai bagă în seamă. Rămân ca niște exponate în muzeul lumii. Și sunt fericiți. Extreme.
Ce este optimismul? O definiție simplă ar fi că este acea voce interioară care îți spune că lucrul pe care intenționezi să-l faci nu va aduce consecințe negative asupra ta. Vei reuși. Aici se poate observa că a fi optimist și atât nu este suficient. Optimismul te privește numai pe tine și consecințele asupra ta, dar rareori îți aduce în atenție și restul mediului din jur. Optimismul poate fi prezent și la niște medici care se pregătesc de o operație pentru a salva o viață, dar și la niste asasini care se pregătesc să termine o alta. Optimismul nu discriminează, este universal valabil. Cu toate acestea, e doar un element, o altă rotiță în mecanismul care determină o anume decizie sau acțiune a noastră. Însă el s-a strecurat foarte comod exact în ultima fază a evaluării consecințelor de dinainte de decizie. În general, tocmai optimismul ne determină dacă să dăm sa nu undă verde. Dacă ne uităm în istorie, observăm ca această modalitate de a acționa uneori a generat succese imense, alteori dezastre cumplite. Echidistant. Neutru.
Așa că, având în vedere acestea, este oare o virtute sau un defect să ai acest optimism? Nu putem găsi un răspuns cert, uneori e înger, alteori demon, o variabilă cât se poate de diferită în fiecare situație. Și așa ajungem să constatăm încă o calitate umană care la suprafață poate părea ceva extrem de pozitiv, calitate intes și agresiv promovată de societate, dar care de fapt înseamnă relativ puțin. Este doar un alt filtru prin care trecem gândurile noastre. Departe de a fi decisiv. Doar noi îl facem să fie așa. Ne place să ne creem iluzia reușitei, fără să ne gândim prea mult la restul. Ne propunem ceva și trebuie să reușim, fiindcă așa ar spune legile naturii și ale oamenilor organizați. Trecem peste orice piedică, indiferent cât de dificilă și optimismul ne este alături, ne spune că vom reuși. E ca un drog ce te poate face nu doar să-ți imaginezi, ci și să-ți creezi propriul viitor. Pare atât de simplu...
Dar eu vin și te întreb: fără să neg aceste calități, te-ai gândit vreodată pe deplin la ceea ce faci atunci când te încarci cu optimism? Majoritatea vor spune cu siguranță da și poate vor avea dreptate. Însă întrebarea ar trebui să rămână și ea să-ți fie aproape în toate momentele în care zburi pe aripile optimismului. Să fi conștient și lucid încontinuu.
Aceasta ar fi mai degrabă cheia către succesul pozitiv nu doar pentru tine, dar și pentru ceilalți. Să fi cu adevărat conștient. Aici ajungem pe partea celalaltă, la cei care optimismul este ceva străin, aproape interzis. Nu trebuie să-ți fie frică de rău. Nici de nou. Nici de responsabilitate sau consecințe. Atunci când facem ceva, numai noi suntem stăpâni pe ceea ce facem. Pe tot drumul, nu doar la începutul și sfârșitul său. Oriunde ai fi, oricum ai fi, poți în orice moment să schimbi lucrurile în oricare mod posibil. Poți face din eden iadul absolut sau invers. Dar secretul constă în puterea de a deschide ochii. De a vedea mai departe decât ești lăsat să vezi. De a vedea mai departe decât vrei tu să vezi. De a vedea frumusețea cerului, a stelelor, a timpului, a infinitului însuși. Să îți dai seama că fiind o parte a universului, trebuie să fi unic, să mergi mai departe, să te descoperi. Atunci vei înțelege. Vei înțelege până și frumusețea unei lacrimi dintr-un ochi sfâșiat de iubire.
Mă gandesc acum la tine, ca întotdeauna, acolo unde ești, atât de departe. Și tu erai optimistă. Și optimismul tău mă ghida și pe mine, chiar dacă eu eram mult mai sceptic. Dar am mers împreună mai departe până când același optimism a terminat visul acela frumos. Și ne-a adus pe amândoi acolo suntem azi. Tu poate ești fericită. Eu număr stelele și fac din ele chipul tău. Poate păstrez și eu un optimism orb atunci când astfel revăd frumusețea ta, gândindu-mă cât de mult mi-e dor de tine și că poate într-o zi vei fi din nou aici. Până la urmă, o iluzie te poate încălzi mai tare decât cea mai puternică realitate.
Ai plecat departe, mi-ai luat până și speranța inutilă de a te vedea pe stradă și, cu un curaj orbesc, să-ți spun cât de mult te iubesc. Nu mai pot spera acum la atingerea suavă a părului tău. Ori la mirosul unic al degetelor tale în timp ce le strângeau cu delicatețe, dar fermitate, pe ale mele. Nu te mai pot vedea acum, te pot doar regăsi în vise...și în lacrimile cerurilor.
În nopțile pline de stele adesea văd prin ochii sufletului cum atâția oameni fericiți își pun dorințe, ținându-se de mână. Și stele le zâmbesc, promițându-le eternitatea. Iar ei doi se sărută sub protecția lor și nimic nu le mai poate face vreun rău, ei simt cu adevărat ca sunt mai aproape de Eden. Pentru mine însă, grădina a murit, s-a vestejit și a luat culoare a gri. Este gri peste tot, cer, copaci, iarbă, flori, fericire. E o simplă proiecție, o statuie, o amintire a timpurilor alături de tine. În acest Eden de ciment, praf și mohorât, îmi duc eu viața de zi cu zi, asaltat de gânduri și de imaginile dorințelor celorlalți. Ei vorbesc stelelor, ei plutesc deasupra noastră, în timp ce eu stau prăbușit, cu aripile frânte, precum motivul învechit și folosit de aproape toți poeții.
Iar dacă încerc să-mi șoptesc și eu acea unică dorință, care-mi sfâșie sufletul de o eternitate, toate stele imediat imi întorc spatele și se prăbușesc, transformandu-se in forme gri pe podeaua de piatră prafuită pe care zac. Dar tot le iau de acolo, moarte și rigide cum sunt acum și le spun cât de mult aș vrea să fi iar lângă mine. Și una câte una le așez pe propriul meu cer, gri, intunecat și suferind. Iar el în propria sa moarte începe să plângă, iar lacrimile sale sunt lacrimile mele.
Apoi visez. Visez cum pe cerul de piatră apare o stea, mai frumoasă decât toate celelalte și vie. Iar din ea răzbate o rază de lumină care le atinge pe toate celelalte și le trezește. Culorile revin și sunt mai puternice ca oricând. Iar la sfârșit, încet, încet, ca și cum uitase de propria-i existență, răzbate și zâmbetul meu. Căci iată, apari tu, veselă ca întotdeauna și cu viața izbucnind încă de pe buzele tale fierbinți. Și te strâng în brațe jurând tuturor celor din jur, cerurilor, copacilor, florilor, fericirii, ca nu vom mai pleca niciodată de aici. Iar tu îmi șoptești dulce că așa va fi. Iar asta mă trezește din vis și mă aruncă înapoi în lumea gri.
...ci câte un strop, firav și temător, se îndreaptă spre distrugerea totală. Însă după el vine un altul și altul și tot așa mai departe. Iar până la urmă se opresc. Se opresc când norii pleacă, lumina pune stăpânire pe lume și totul este din nou senin. Iată speranța. Însă mai o pot eu oare imbrățișa? Speranța la mine se cheamă dor de tine. Este singurul lucru care mă face să-mi păstrez viața în lumea de ciment.
Toate stele de pe cerul meu au căzut. A rămas una singură și va fi acolo pentru o eternitate...steaua ta.
Posts
