Timp si Suflet

Scriu despre luna rătăcită în zorii dimineții. Strălucea puternic, privind asupra noastră cum stăteam atunci și ne țineam de mână, entuziasmați de acea muzică minunată. Fericirea noastră se ridica până la ea și dădea viață cerului. Stele se porneau să danseze odată cu noi, zbenguindu-se râzând în jurul lunii. Nu mai existau noaptea cea rece, întunericul orbitor sau somnul ostenelii. Nu aveam nevoie de ochi care să ne conducă, de minți reci care să ne spună atâtea lucruri fără de importanță. Sufletele noastre erau libere sub cerul nopții, eram și noi două stele, și împreună aruncam strălucire asupra lumii îndurerate a oamenilor. Eram două fantasme ale bucuriei în lumea de ciment. Îți amintești? Îți amintești că nimeni nu ne-a văzut? Râsul nostru, dansul în ale iubirii și șoaptele înmiresmate de pasiune, acelea făcuseră o altă lume, o lume în care am fi primit pe oricine, dar de care toți au fugit. Lumea bucuriei sincere. Lumea sufletului ce iese la suprafață și te ghidează spre lumină, asemeni lunii din acea seară. Lume de care și tu ai fugit.

Scriu despre lumea aceasta, fără de lună, cu un soare mincinos care ține departe sufletele, trimițându-le în lumea umbrelor. Iar oamenii nu se mai gândesc la ei înșiși, ci încep să discute și să dezbate tot ceea ce le trece prin cap, mai puțin despre spiritul lor , de esența omului ca și ființă. Discuții despre cum, când și unde este rău. Unii se plâng, aruncă vina în stânga și în dreapta, niciodată pe ei înșiși ci întotdeauna pe cauze materiale. Uneori propun și soluții dar aproape întotdeuna se dovedește că nici ei nu cred în ea sau chiar și ei se pierd pe drumul celor care întâi îi criticau. Alții îi privesc atenți cum se plâng și apoi mormăie monoton în favoarea sau împotriva lor. Și din nou vina este aruncată, de preferință pe alți oameni. Pe societate. Pe sistem. Pe Dumnezeu. Oriunde, numai asupra lor nu. Mai există și oameni care recunosc și partea lor de vină și încearcă să se implice și să schimbe ceva. Dar adesea nu sunt luați în seamă sau sunt luați în derâdere de așa zișii oameni cu principii solide, raționale, dar care nu sunt altceva decât iluzii are mediocrității. În fine, mai există și cazul în care cei care vor să schimbe ceva și au puterea de a face acest lucru, precum și gândire pozitivă, se adresează exact acelor mecanisme ce doar aparent merg prost. Ei le reglează, reușesc să-și împună viziunea, însă mai apoi se ajunge la ceva și mai rău, iar ei rămân frapați și decad în una din categoriile celor care aruncă vina.

Scriu despre omul rațional care își neagă spiritul. Care atunci când vede oameni înfrigurați pe interior, are senzația că e frig afară de fapt și le oferă un calorifer electric. Care atunci când vede o operă de artă se entuziasmează numai de mărimea ei sau materialele folosite. Care nu are nevoie de divinitate, cărți spirituale sau de oameni care lansează idei inovatoare, gânduri, iar nu mecanisme și fapte concrete. Omul rațional ce își neagă spiritul – pierde fascinația pentru viață, găsește fascinația pentru iluzii.

Scriu despre zâmbetul tău și despre mirosul tău care mă inunda și mă purta departe în fericire. Despre cum ne țineam de mână și despre fiecare amintire a frumuseții tale. Poate pentru alții n-ar fi multe de zis, dar mie nu mi-ar ajunge o viață să scriu tot ceea ce simt doar dacă mă gândesc la părul tău. Sau la glasul tău. Atunci când pierzi tot, abia atunci regăsești esența acelor lucruri. Și îți dai seama cât de puțin le-ai apreciat și cât de mult ar fi meritat. Îți dai seama de iluziile care te-au orbit și mințit, iți dai seama de niște greșeli imense pe care le-ai făcut și nu-ți rămâne decât să-ți pui întrebări pentru o întreagă eternitate. Nu, nu poți trece mai departe, pentru că nu poți călca în picioare ceea ce reprezenta viața însăși. Fericirea, lumina și speranța. Atunci când perzi tot, așa ca mine, atunci îți dai seama cum toate ți-au rămas în urmă și tu nici nu mai știi unde ești. Eu?
Pierdut în amintiri și în gânduri, cu o minusculă speranță de a găsi totuși puterea de a da timpul înapoi și de a te regăsi. De a te lua de mână și de a te duce departe de lumea cenușie. Cine îmi dă dreptul la această speranță? Luna ce a vegheat asupra noastră în acea seară. Stelele ce ne-au acoperit. Și imaginea ta din visele mele.

Scriu și voi face asta pentru oricât va fi nevoie, chiar și până la capătul lumii, scriu despre cât îmi e de dor de tine.