Timp si Suflet

   O anumita reclama contine acest slogan...Produsul promovat te face sa simti ca traiesti. Si asa imi vine minte urmatoarea tema de discutat. Inca de la inceput se poate spune ca fiecare om are pasiunile sale, ideile sale si isi defineste singur ce se intampla atunci cand poate spune ca intr-adevar simte ca traieste. Exista atatea raspunsuri diferite, incat o clasificare nu cred ca este utila. Dar, ma gandesc, oare toate acestea nu inseamna de fapt ca noi asociem unei actiuni, unei persoane sau unui lucru dorinta de a simti si nu sentimentul insusi? Atunci cand mintea si uneori si sufletul ne sunt surescitate, este evident ca ne dorim sa traim. Si ne spunem ca simtim ca traim, acum, cu adevarat.
   Viata noastra, dupa parerea mea, in esenta este o stare independenta de vointa, asa ca pe mine simplul fapt ca imi spun sa o simt, si ca sunt ferm convins de asta, nu mi se pare ca ajunge. In afara de momentele cand vrem sa simtim ca traim, oare mai ne amintim de acest sentiment? In majoritatea cazurilor, il ignoram, primeaza alte probleme, pe care vrem sa le rezolvam tot pentru viata, si tot pentru a ajunge in momentele in care vrem sa simtim ca traim. Tanjim dupa ele, orbi la ceea ce se intampla in momentul de fata.
   Am putea nuanta, ca sa nu cadem in extreme, sa numim sentiment activ de a trai in momentele de surescitare si respectiv pasiv in restul timpului. Desigur, sa nu uitam un alt moment cand simti ca traiesti, atunci cand suferinta este extrema si simti fiecare secunda trecand prin tine, prelungindu-ti agonia. Si atunci speri incontinuu la urmatoarea secunda, desi stii ca va fi la fel ca precedenta. Atunci nu vrei sa simti ca traiesti, dar constientizezi ca simti ca traiesti.
   Concluzionand, se poate spune ca simti ca traiesti doar atunci cand vrei asta sau esti fortat sa o faci. In fapt, acest sentiment ar trebui sa existe totdeauna, la intensitate maxima. De ce? Pentru ca un singur lucru te poate face cu adevarat sa simti ca traiesti: moartea. Stiind ca la un moment dat vom muri, ce poate fi mai putin important decat viata din fractiunea de timp in care te afli? De ce sa nu simti asta, chiar daca activitatea din acel moment este plictisitoare, chiar daca esti singur, chiar daca suferi, chiar daca lumea iti este impotriva, chiar daca esti inconjurat de nimic? Sa nu simti ca traiesti inseamna ca esti deja mort.

   Exista o anumita parere, cum ca oamenii pot fi impartiti in doua categorii, in functie de trasaturile mentale si sufletesti dominante: materialisti si spirituali. Eu cred insa ca nu sunt doua extreme si nu este obligatoriu cale sa se mentina pe tot parcursul timpului unui om. Ele danseaza in fiecare dintre noi si in diferite secunde sunt diferite dominante. La fel, modul prin care se manifesta aceste tendinte, difera de la persoana la persoana.
   O sa abstractizez insa putin, fiindca este fascinant sa privesti acest dans intre doua lucruri in esenta total opuse. Interiorul omului este, in viziunea mea, un haos...insa nu spun asta dintr-un punct de vedere negativist. Haosul, ca si ordinea, eu cred ca sunt niste elemente neutre si denota aparitia sau lipsa regulilor. Atunci cand acestea nu exista, nu e obligatoriu ca lucrurile sa fie negative, fiindca exista notiunea de armonie. In mod asemanator, regulile nu conduc intodeauna catre pozitiv. In plus, haosul interior este compensat de ordinea alcatuirii sale fizice. Asadar, omul poate fi considerat intr-un fel expresia echilibrului.
   Definind astfel interiorul omului pot sa spus ca acel dans isi gaseste cadrul perfect pentru a se produce. Si care e de fapt dominanta? Am vazut multi oameni care pareau a fi perfect perfect materialisti si apoi intr-un moment important luau hotarari in functie de un element spiritual. La fel si invers. Aici vad eu haosul. Si cum deciziile duceau sau nu la ceva frumos, aici se vede si neutralitatea sa.
  Ce vede insa fiecare?