Timpul își pierde relevanța. Privești, arunci un zâmbet, faci loc unei lacrimi…și brusc aproape a mai trecut un an. Iar apoi ți-e frică să privești înapoi, să vezi dacă ai reușit să nu pierzi prea multe clipe prețioase. Asta deși, la urma urmei, n-ai avea de ce să disperi. Știai că cea mai pură forumă de energie, cea care dă naștere tuturor particulelor din care este alcătuit Universul are (teoretic) o formă neregulată?
La fel de anevoios e și timpul. Și la fel e și viața noastră. Dar din nou, nu avem de ce să ne întristăm. O undă sonoră elementară are o formă sinusoidală, constantă – sus, jos, sus, jos…fără să ne spună mare lucru. Un instrument însă are o formă complexă, iar sunetul său e încântă (sau înfioară) adesea. Totuși și el este o undă, cu suișuri și coborâșuri, abrupte, fine, neașteptate sau (de ce nu?) în totală lipsă de logică.
Doar prin această mică introspecție în mecanismele naturii putem găsi o mică speranță. Fiindcă într-o undă, după o pantă descendentă, oricât de brutală și prelungă ar fi, urmează una ascendentă, uneori subtilă, uneori mai brutală ca opusa ei. La fel există și posibilitatea inversă. Dar cert este că această combinație de urcări și coborâri formează unda finală, îi dau identitate. Și cum nu există lucru material care să nu posede în nucleul său această ordine firească, înseamnă că și tu, ca om, dacă-ți negi identitatea te revolți chiar împotriva existenței.
Ce înseamnă însă acest lucru? Să-ți negi identitatea…Nu ține de personalitate, nu atât de mult… Nu se referă la aceia ce se mulțumesc în a copia pe alții și a depinde de ei. Nu e vorba de cei ce nu arată independență și sunt conduși de alții. Este și aceasta o formă de identitate, oricât de negativă ar fi. Adevărata problemă a identității însă se manifestă atunci când stai pe loc. Când refuzi să faci alegeri sau arunci consecințele lor pe factori externi. Și, ironia sorții, chiar așa va fi: factorii externi vor prelua controlul, iar identitatea ta va fi pierdută.
Soluția în acest caz este foarte simplă: eliminarea letargiei de zi cu zi. Să nu mai ”pierdem” nicio secundă din timpul nostru. Da, acele momente goale, fără direcție, fără simțuri; le avem cu toții în fiecare zi și poate că acum a venit momentul să ne debarasăm de ele. Căci acelea sunt momentele în care timpul trece cu adevărat, la o viteză fantastică. Câteva minute goale…și a mai trecut o zi. O zi din viața noastră, o zi ce nu se va mai întoarce prea curând. Și cine e vinovat pentru asta? Doar noi însine. Fiindcă tot noi controlăm trecerea timpului în propria perspectivă. Singur, el nu are relevanță, este doar o dimensiune transparentă.
E nevoie, e oare nevoie să amintesc fiecăruia dintre noi cât de important e faptul că avem această viață? Nu are importanță cum e ea în acest moment sau cum a fost până acum, deoarece totul se poate schimba oricând. Binele și răul oscilează tot timpul în esența Universului, iar rezultanta lor interacționează permanent cu simțurile noastre. Direct spus, fiecare moment e altfel. Staticul nu-și gâsește loc în adâncurile materiei. Astfel, atunci când îmbrățișăm acest static nu facem decât să pierdem o experiență.
Sigur, se poate argumenta că, în concordanță cu cele spuse mai sus, experiența respectivă poate fi nefastă. Iar apoi s-ar putea sa fie urmată de una poate și mai negativă și tot așa până când lucrurile vor lua în sfârșit un sens contrar. Iar aici singura variabilă este timpul, dacă spunem că ”poate trece o perioadă îndelungată” până la respectiva schimbare de direcție. Dar oare nu spuneam mai sus că putem controla această variabilă, stric în elementul nostru? Poți face asta pur și simplu trăind fiecare clipă.
A trăi clipa nu înseamnă doar distracție și cât mai multă noutate pentru simțuri, indiferent de natura ei. Acesta este un crez modern, dar care, după părerea mea, intră deja în detalii. Și oricum are o lacună importantă. A trăi clipa înseamnă doar să fi conștient de interacțiunea dintre fiecare simț al tău și lume. Iar apoi să-ți dai seama că această interacțiune creeză tot timpul ceva nou. O nouă descoperire sau chiar și numai o nouă constatare în fiecare secundă. Mai e loc de plictiseală aici.
Consider că una din greșelile majore pe care o fac oamenii astăzi e că au uitat să înțeleagă și să simtă lucrurile simple. Banalul a devenit un cuvânt și o stare ce stârnește antipatie. A devenit ceva ce trece pe lângă noi fără să ne dăm seama, fiindcă suntem în permanentă așteptare de ceva complex, senzațional, special – o schimbare. Iar atunci când astfel de lucruri doar se întrevăd în zare noi forțăm acea așteptare a lor și accelerăm trecerea timpului. Și astfel din nou pierdem…pierdem experiențe, pierdem identitate.
Orice experiență, pozitivă sau negativă, generează identitate. Mai frumos e că o experiență pur și simplu are aceeași valoare, însă noi inventăm diferite sisteme de referință și împărțim orbește lucrurile. Cum ar fi dacă ne-am da seama că a merge la întâmplare pe stradă este o experiență la fel de validă ca un tur printr-un parc de distracții? Pentru mulți poate părea de neconceput, iar o explicație obiectivă este într-adevăr greu de realizat.
Ajunge însă să încerci să te gândești la asta și să găsești o aplicație personală a acestui sistem. Sau doar consderă asta o provocare. Ori, dacă chiar vrei, o glumă. Dar încearcă să găsești o valoare banalului. În timp vei găsi lucruri minunate. Iar timpul nu are relevanță, depinde doar de tine…
Există foarte multe concepte și cugetări despre subiectul ”originalitate”. Ceea ce este unanim acceptat este că originalitatea este urmărită în special de artiști și de gânditori. Se poate spune că însăși existența lor depinde de această trăsătură aplicată creației lor. Ceilalți oameni poate nu urmăresc originalitate în creație, însă și-o doresc în modul lor de a fi sau în activitățile pe care ei le desfășoară. Ar fi frumos să mă pot opri aici și să spun că astfel am descris toți oamenii, în funcție de originalitatea pe care și-o doresc.
Din păcate însă, există și oameni pentru care originalitatea este ceva străin. Nu doar că nu o posedă, asta nu ar fi ceva atât de rău, dar ei nici măcar nu ar vrea să ajungă la ea. Mai grav, nici măcar nu se gândesc la această trăsătură. Ajung să se complacă și să susțină cu aroganță că n-are rost să se complice când totul lor le merge atât de bine. Desigur, nu se poate spune că nu există un grad de corectitudine în această afirmație. Pe de altă parte însă, să ne imaginăm că am fi arătat identic cu un vecin sau poate chiar cu vreo persoană apropiată. Nu se poate spune că asta ar fi fost o mare piedică în viață, dar nici foarte plăcut n-ar fi fost.
Imaginându-ne acest lucru putem apoi trage o concluzie interesantă: dacă ne opunem, ca oameni, să fim originali, ne răzvrătim într-un fel însăși împotriva naturii noastre. Nu oare arătăm cu toții diferit? Așa că logic ar fi ca această caracteristică fizică să meargă și mai departe, la nivel psihic. Și aici natura face pentru noi primul pas, oferindu-ne potențialul unei personalități distincte. De ce spun potențial? Pentru că restul este treaba noastră, a oamenilor. Personalitatea (în mod normal) se formează întâi cu ajutorul părinților, apoi se adaugă cei care apar în jurul nostru, iar mai apoi educația. Și, desigur, noi suntem cei care aranjăm piesele acestui puzzle, făcând asta mai mult sau mai puțin conștient.
Astfel vine și întrebarea ce mai rămâne de făcut pentru a fi original? Și ce este, la urma urmei, originalitate? După părerea mea, definiția e simplă: originalitatea este o trăsătură personală, unică, aplicată asupra unui lucru, fie el material sau abstract. Dar ce e mai frumos abia acum urmează: originalitatea nu are de ce să fie fundamentală. Sau, după cum ar spune unii oameni, ”roata nu mai trebuie inventată încă o dată”. În sprijinul acestei afirmații vine un exemplu foarte simplu: dacă e să ne gândim la oamenii care au scris istorie, au făcut descoperiri remarcabile sau au creat ceva ce dăinuie – nu aveau nimic în plus ca și construcție fizică; ba chiar, în ciuda părerii populare, nu aveau mai multe creiere. Originalitatea vine la fel de esențial ca și deosebirea dintre oameni. Așa că probabilitatea ca ea să nu poată apărea este ca și aceea de a vedea doi oameni identici.
Să vedem acum cum poate fi aplicat practic acest principiu. Să presupunem că vrem să realizăm o creație care să fie inovatoare. Modul obișnuit de acțiune în acest caz este să iei creațiile asemănătoare (în general cele care-ți plac, deoarece pe toate nu prea se poate), să le desfaci în componente esențiale, să studiezi cum erau ele legate una de alta și apoi să-ți pui problema cum poți face tu ceva nou cu toate acestea. Și stai o grămadă de vreme analizând și mestecând, în așteptarea combinației ideale. Ea sigur va veni la un moment dat, însă de multe ori timpii implicați sunt practici doar la scară universală...Ajungem de multe ori într-un astfel de blocaj, ne enervăm și aruncăm vina pe lipsa de talent, pe manuale proaste, pe vreme, pe vecinu’ de la 2 și așa mai departe, ca până la urmă să nu mai ajungem nicăieri.
Există oare vreo soluție? Există, venind însă cu prețul unui ”dar”. Există, dar nu e ușoară. Această soluție, în teorie, nu sună catastrofal: pune-te pe tine în propria-ți creație! Sună chiar foarte bine. Pe de altă parte însă, în momentul imediat următor îți dai seama că nu ai o idee concretă despre cum să faci asta. Așa că...să disperăm? Nu. O variantă ar fi să iei însușirile ce te definesc și să încerci să te gândești cum le-ai putea reprezenta cu mijloacele creației pe care vrei să o realizei. Îți limitezi destule posibilități, însă cu siguranță este un început mult mai bun decât analiza nesfârșită a creațiilor altora. Pentru că oricât de temeinică ar fi acea analiză, poți rămâne doar cu o imagine generală, pe când anumite detalii esențiale vor rămâne cunoscute doar creatorului.
A doua variantă este cea mai corectă și sigură. Dar...este și un paradox: pentru a putea avea o creație inovativă, cu marca ta personală în ea, trebuie să...creezi. Acel gen de creație oarbă, când parcă nimic nu te poate opri și ideile vin ca și cum ar fi fost dintotdeauna pregătite să țâșnească. Problema e că acele momente le punem în seama inspirației, iar atunci când nu simțim ”chemarea”, practic ajungem de unde am plecat. Totuși, eu cred că trebuie încercat. Creează ceva, n-are importanță ce, fără pretenția de a fi original sau de a avea o calitate extraordinară. Creează, iar apoi confruntă acel lucru cu propriul tău eu, propriul suflet, așa cum le știi doar tu.
Astfel, tu de fapt îți asculți propria persoană, care este prin excelență diferită de toate celelalte, așa că fără îndoială poate aduce ceva diferit. Uită-te apoi peste ce ai creat, acum analizează, fiindcă există șanse mari să găsești acolo elemente ce se află și în tine. Uneori evidente, alteori extrem de subtile. Dacă reușești asta, ai găsit cheia inovației. Continuă să creezi, însă încearcă acum să acorzi o mică atenție acelor descoperiri. În timp ce gândurile curg, încearcă să anticipezi și controlezi prezența mărcilor personale. Dar nu le forța și nu le folosi doar pe acelea. Totul e să nu te oprești și să te concentrezi nu asupra actului creativ ci a creației însăși. Nu te teme de a încerca. Uneori poate nu vezi din prima, însă repetând analiza proprie le vei zări până la urmă acolo și porțile încet se vor deschide. Mai mult, vei ajunge să te cunoști tot mai bine și să vezi cât de ușor e totul. Ca un dans...
***
Un dans printre stele, în zorii dimineții. De la o stea la alta mă poartă lumina Lunii. Pare că se grăbește, imediat apare cealaltă, sora ei cea dragă. Am zburat împreună toată noaptea. Am trecut pe lângă șoapte și suflete rătăcite. Prin gheață și foc. Dar ea, Luna, m-a protejat. Îi spusesem despre căutarea și iubirea mea. Mi-a zâmbit discret și m-a dus până la Capătul Universului. Vedeam toți aștrii scăldându-se într-o mare de culori. Pe margine și printre culori se mai putea zări culoarea neagră, însă era un negru liniștitor ce părea că îmbrățișează acele culori precum o mamă grijului. Luna apoi mi-a spus: ”vino cu mine, o să vezi cea mai frumoasă stea.”
M-a luat de mână și ne-am avântat împreună printre culori. Le-am văzut pe fiecare, tot timpul rămânând uimit de linștea și căldura din fiecare. Ne zâmbeau când treceam pe lângă ele și aruncau asupra noastră o ploaie de petale, fiecare având o altă nuanță și un alt miros, în timp ce atingerea lor, suavă și catifelată, mă umplea de speranță. În final, am ajuns alături de Lună din nou la Capăt. Cu ochii, zvâcnindu-i jucăuși, mi-a spus: ”acum știi care e cea mai frumoasă?”
Îmi era cu neputință să spun, așa că am răspuns timid: ”infinitatea?” Izbucni în râs, iar din râsul ei noi culori și noi aștri se profilară în spațiul negru. Apoi îmi luă din nou mâna și își atinse buzele de ea, făcându-mă să simt fiori puternici. Începu după aceea să-mi plimbe palma neglijent prin aer, iar eu observam că în urma ei totul se colorează în auriu. Făcu apoi o mișcare bruscă, iar pe acel loc rămase un punct luminos – era un nou astru.
”Universul, în direcția asta, este infinit. Noi suntem însă o parte din esența sa, așa că iată, oricine poate să-l înnoiască. Nu există bariere pentru aceasta, decât cele pe care noi înșine ni le punem, ascultându-i pe alții și lăsându-i să ne închidă ochii. Iată-i însă acum ce sunt, doar niște puncte ce nici nu se văd. Iar cea mai frumoasă stea...tocmai ai creat-o! Și o ținusei atâta timp în tine. Mai sunt atâtea altele acolo, nu te opri, niciodată nu te opri să crezi. Atunci ele vor veni cu siguranță.”
M-am uitat mai de aproape la steaua din fața mea. Avem lacrimi în ochi, și mi-am dat seama că acea stea erai tu.
Dacă am întreba oamenii care e cel mai important lucru pentru ei, un număr mare ar răspunde că prietenia. Un lucru firesc, având în vedere că se spune că omul este o ființă sociabilă. Prietenia poate duce un om dintr-o extremă în cealaltă, dintr-o credință în alta, uneori o astfel de schimbare luându-ne cu totul pe nepregătite. Așa că nu e o idee rea să aruncăm o mică reflecție asupra acestui concept, aparent cu așa o importanță, forță și valoare printre oameni.
În sensul cel mai uzual, prietenia este acea relație între persoane aflată undeva la mijloc între statuturile ”simplă cunoștință” și ”iubire”. O proprietate mai interesantă însă a acestei categorii este aceea că, spre deosebire de celelalte, se poate împărți la rândul ei în mai multe nivele: prieteni oarecare, prieteni de joc, de ocupație, prieteni de suflet, și așa mai departe. Poate nu facem conștient această stratificare, dar nu putem nega că ea nu există, dacă stăm să ne gândim un pic.
Dacă la prietenii distanți chestiunea e destul de simplă, ei fiind niște oameni cu care mai stăm uneori de vorbă și facem niște acțiuni destul de uzuale, cu prietenii apropiați situația este diferită. Alături de o astfel de persoană te bucuri să te afli și ai o deosebită încredere în ea. Cu un prieten adevărat, de suflet, poți vorbi lucruri care au o însemnătate mult mai mare și poți fi sigur că va face tot posibilul să te înțeleagă. Mai mult, aproape întotdeauna va încerca să te ajute când îl rogi asta, chiar și în situații extrem de dificile. Iar cel mai frumos este că te face să te simți bine. Adesea chiar ai senzația că-ți poate citi gândurile și de câte ori nu a fost singurul care ți-a oferit un zâmbet, o încurajare, atunci când aveai atâta nevoie?
Până aici totul e minunat și e o adevărata bucurie să ai o astfel de persoană lângă tine. Interesant este însă când o astfel de legătură apare între două persoane de sex opus, așadar între care poate aluneca și iubirea. Citim ce am spus mai sus despre prietenul de suflet, apoi mergem din nou și întrebăm oamenii, de data aceasta despre ce diferență există între iubire și prietenia cea mai apropiată. Din răspunsurile lor am vedea că granița este destul de firavă. Elementul carnal, intim, este probabil cea mai categorică diferență pe care ar preciza-o oamenii. N-ar putea să-ți răspundă de ce atribuim unora această încredere și altora nu, ar spune că probabil e o atracție diferită.
Destui oameni cred eu că ar aminti și de legătura sufletească, pretinzând că se formează ”ceva”, care nu poate fi explicat ci doar simțit, între cei doi iubiți. Aici, spre suprinderea tuturor, nu o să fiu de acord. Asta deoarece în viziunea mea sufletul este independent dar în același timp universal. Este o parte vie a existenței, o entitate a unității, de aceea nu cunoaște discriminarea. Când simte apropierea uni alt suflet el vibrează, vibrează în simpatie, la fel ca și corzile libere ale unui instrument. Natura sufletului face ca el să caute tot timpul să intre în comuniune, în armonie, iar acesta este un lucru care poate exista între el și oricâte altele. De fapt, el tinde să armonizeze cu întregul număr de suflete din existență. Atunci...iubirea e o chestiune mentală? Chimie? Paradox...
***
Cei doi stăteau pe malul apei, ascultând șoaptele nopții. Întunericul era aproape deplin, exista lumină doar din reflecția lunii în apă. Când și când, se mai auzea câte un pleoscăit în apă sau un foșnet în iarbă, însă ce făceau micile creaturi nu-i interesa acum. Priveau în sus, către cerul plin de stele.
-Aș vrea să-ți ofer o stea, spuse el în șoaptă.
-Mi-ai oferi doar trecutul...sunt departe de noi, poate că deja sunt moarte toate.
Iar noi vedem doar lacrimile lor, răspunse ea.
-Da, nu pot să-ți ofer materia ei, însă poți să-ți dau lumina din ea. Am fost până acolo, printre ele. Chiar până la steaua ce ți-o doresști. Ei înșiși i-am cerut lumina.
-Si ți-a dat-o? Eu o văd ca strălucește...
-Înainte ai spus că sus e doar trecutul. Privește!
Se uitară amândoi către cer și pentru o fracțiune de secundă fata avu senzația că steaua dispare. Era însă la loc până să-și dea prea bine seama. Strălucea parcă și mai puternic. Iar ea își dădu seama că el avea dreptate.
-Cum ai covins-o să ți-o dea?
-I-am spus că nu știu cine ești, dar că asta îți dorești. Și oricum, e din nou acolo, și va fi, oricâți de mulți s-ar duce.
-Atunci, mi-ai adus doar o mică parte?
-Nu, este ea toată. Crede și te vei convinge.
-Atunci, cred că am să accept...
Sub lumina lunii, apa păru că se unduiește la fel ca și zâmbetele lor.
Timpul nu spune nimic. El este însă unul din principalii acuzați ai oamenilor atunci când vine vorba unei schimbări. Niciodată nu au timp să se gândească la ea, să caute alternative ori să o detalieze. Fie o adoptă, fie nu, depinde de rezultatul grăbitei evaluări pe care totuși o fac. Și nici nu avem de ce să-i învinovățim, fiindcă lupta pentru supraviețuire cere din ce în ce mai multe resurse, iar totul se dorește a fi cât mai cantitativ.
O călătorie lungă cu trenul. Timp era berechet. Privind printre oamenii din jurul meu, mi-am dat seama că în acele momente nimeni nu s-ar fi plâns de cele de mai sus. Acum orice lucrușor putea fi întors pe oricâte fețe, într-o manieră relaxată. Astfel, nu mă mirau cum vedeam des câte un zâmbet și o priovire absentă a vreunei persoane a cărei minte în sfârșit putea să jongleze liniștită cu tot ce era înăuntru.
În lume însă timpul parcă a devenit un articol de lux. Iar lipsa sa este un pretext pentru fapte pornind de la lipsa sentimentelor până la adevărate tragedii. Din extremă în extremă. Lumea nu mai are timp să viseze, să râdă cu adevărat, să plângă sau să se descopere. Lupta, alergatul prin viață încep din ce în ce mai timpuriu, și toată lumea consideră asta un lucru perfect normal și pozitiv. Dar apoi tot aceeași lume se miră și nu-și poate explica cum de boli groaznice apar din ce în ce mai des la vârste tot mai fragede.
Aici în tren însă, era timp. Prin fața geamului se deplasau la nesfârșit coline albe. Natura îți spunea că nu se grăbește, în același timp oferindu-ți ceea ce are mai frumos: fulgi de zăpadă. Te înconjoară și apoi te poartă departe, printr-o lume albă lipsită de orice griji. Apoi ei te aștern ușor în zăpadă, unde îți dai seama că nu ți-e frig deloc. Stai, privești în jur și remarci că poți vedea fiecare detaliu al fiecărui fulg. Sute de cristale aranjate în felurite forme, fiecare o lume proprie...lume întru lume, frumusețe întru frumusețe.
Ochii îți sunt înlăcrimați de misterul perfecțiunii fulgilor. Iei unul în palmă și îl simți neted, catifelat, precum mâna iubitei tale strângându-se timidă în a ta. Îl aduci cât mai aproape și ai senzația că acum cunoști fiecare cristal, și îți dai seama că fulgul reprezintă o parte din tine. Una uitată cu mult timp înainte. Și pe care tot timpul ți-a adus-o acum înapoi. Deși este al tău, deși este propria ta persoană, totuși un lucru te intrigă, are mirosul ei, pe care o iubești atât de mult.
Sufletul este în afara timpului. Tocmai de aceea, pe măsură ce găsim noi și noi repere, pentru a marca trecerea vremii, tocmai de aceea uităm de el. Și uităm de noi înșine. Ne scufundăm în praful iluziilor strident colorate din viața noastră. Hrănim acești demoni cu propriile noastre persoane și uităm înțelesul pentru care am deschis ochii întâia oară. Uităm că totul e atât de simplu...să te lași orbit de marea cea albă, iar apoi să-l găsești pe acela. Acela care ești tu cu adevărat.
Apoi te vei ridica de jos și vei vedea lumea altfel. Adevărata ei strălucire, nu sub forma unei senzații sau iluzii ci strălucirea ce ești tu însuți. Și vei auzi urletele grotești ale celor ce cred în fapt că râd. Și zgomotele ca de copite în timp ce-și calcă în picioare fulgul, propria lor strălucire. Le vei vedea ochii pierduți în extazul mincinos al inerției. Și le vei simți disprețul. Disprețul cu care ei cred că se vor ridica la ceruri. Și vor reuși, pentru ca apoi stelele însuși să-i arunce la pământ.
Îmi întorc privirea de la geam. Trenul merge mai departe. Marea albă se transformă în lacrimi. Lacrimi pentru tot ce-ar fi putut să fie, pentru zâmbetul tău, pentru ochii tăi și pentru sufletul tău. Toate sunt acum departe, înghețate în frig și așteptându-mă. Știu că voi veni, ne vom reîntâlni și îți voi spune cât de mult mi-a fost dor de tine. Dar acum...timpul stă pe loc.
Te-am revăzut. Sau a fost închipuire? Acum vine și noul an. Pentru toți, fie să aducă o dorință. Pentru mine și tine, să aducă în sfârșit lumină. Iar de nu, tot va fi speranță. Pentru că speranță există întodeauna. Iar timpul nu spune nimic.
Cum ar fi dacă ar exista o cameră în care, ajuns acolo după un drum inițiatic, ți s-ar îndeplini o dorință? Și nu oricare dorință, ci tocmai cea mai adâncă și personală dintre toate, acea dorință ce zace în sufletul tău chiar lângă esența sa.
Povestea spune că nici savantul (omul rațional, al lucrurilor concrete și al datelor) și nici scriitorul (omul visător, al întrebărilor) nu au avut curajul să intre în cameră. Veniseră pentru a cere lucruri obișnuite, bani, faimă, inspirație, însă atunci când li se deschid ochii și își dau seama de natura dorinței ce îți era îndeplinită...atunci refuză. Nu se cunoșteau pe ei înșiși atât de bine, le era frică tocmai de sufletul lor. Și ar fi preferat să plece, poate chiar să distrugă acel loc de teama că în sufletele altora, fără să știe, s-ar putea afla dezastrul, distrugerea, sfârșitul. Rațiunea și visarea, cei doi poli spre care se poate îndrepta un om, aici deveniseră același lucru: dezvăluirea fricii pe care o are omul față de el înșuși.
Pe acest drum către cunoașterea de sine oamenii erau conduși de o călăuză. La rândul său, nici călăuza nu era omul perfect. De multe ori se comporta ciudat, aproape violent, iar alteori cu teamă desăvârșita. Ajunge chiar, spre sfârșit, să nu mai fie crezut de niciunul din ceilalți doi. Călăuza era omul care credea. Credea orbește în mecanismele lumii și în puterea spiritului. Totuși, nici el nu dorea să intre în acea cameră deoarece spunea că este mulțumit așa cum este.
Viața noastră adesea rezonează cu această poveste. Mergem către infinit, către realizarea supremă, aceea de a fi înstărit și de a avea o familie și prieteni. De a contribui la bunul mers al societății. Cu aceasta suntem noi îndoctrinați și poate că la urma urmei nu este chiar atât de rău. Nu e o iluzie, e doar varianta cea mai simplă și lipsită de efort. Însă apoi, după un timp de astfel de condiționare, e mai mult ca sigur ca ai avea o dorință ca și savantul ori scriitorul.
Însă apoi ai da și tu față cu acea necunoscută: dorința ta cea mai adâncă și personală. Sigur că dacă n-ar fi existat acel drum inițiatic și călăuza, atunci ai fi fost ferm convisn că dorința inițială este și cea dintru tine. Iată însă că nu este așa și ți-ai dat și singur seama.
Cum ar funcționa mintea noastră în acele momente? Cel mai probabil caz este acela în care ar spune ”întrega viață ai fost concentrat pe reușita, pe accedere, pe bunăstare și pe senzații. Ce ai aflat despre tine cu adevărat? Nimic. Ai făcut și tu ce face majoritatea, ai fost poate fericit însă totodată te-ai confundat atât de bine cu ceilalți încât aș putea spune că faci parte din acel tot ca o membră oarecare, o simplă articulație mecanică. Și acum ești dispus să-ți asumi un asemenea risc încât să strici totul, cerând un lucru care nu te reprezintă?”
Cu această rațiune totul s-ar termina, te-ai recunoaște învins și ai știi că nu poți intra în acea cameră. Ai da vina pe ceva sau cineva în care oricum nu crezi și ai pleca mâhnit înapoi.
Mă uit în urma sa cum pleacă. Știam că nu va reuși. Venise pentru un ideal, nu pentru el însuși. Se încrezuse orbește în călăuză, dar nu și în propria sa persoană. Acum însă știa, știa că pierduse ocazia de a privi întru sine. Cel puțin pentru moment...Eu însă, eram încă acolo. Ascultam șuieratul aerului prin fereastra spartă și susurul apei din băltoaca de langă perete ruinat. Telefonul vechi începe să sune, iar ecoul său se prelinge peste tot în jurul meu.
Călăuza mă privește cu încredere, după ce la plecarea celuilalt oftase deznădăjduit. De ce nu intra niciodată în cameră? Pentru că el credea, credea în faptul că dorința sa era să-i facă pe oameni fericiți. Iar asta se întâmpla deja. Îi aducea până aici unde era atât de simplu să facă asta...
Mă ridic încet, apoi trec pragul camerei cu pași pe sub care se aștern vise întregi. Dar totuși eu cred, cred în dorința mea din cel mai adânc nepătruns al sufletului. Închid ochii și încep să aud în urma mea niște pași mărunți pe podeaua din piatră. Încep să tremur de emoție când mirosul tău mă năpădește, iar apoi brațele tale mă cuprind într-o îmbrățișare ce ne duce departe, departe de dorințe, vise, iluzii și real. Atunci apuc să-ți șoptesc că te iubesc.
Scriu despre luna rătăcită în zorii dimineții. Strălucea puternic, privind asupra noastră cum stăteam atunci și ne țineam de mână, entuziasmați de acea muzică minunată. Fericirea noastră se ridica până la ea și dădea viață cerului. Stele se porneau să danseze odată cu noi, zbenguindu-se râzând în jurul lunii. Nu mai existau noaptea cea rece, întunericul orbitor sau somnul ostenelii. Nu aveam nevoie de ochi care să ne conducă, de minți reci care să ne spună atâtea lucruri fără de importanță. Sufletele noastre erau libere sub cerul nopții, eram și noi două stele, și împreună aruncam strălucire asupra lumii îndurerate a oamenilor. Eram două fantasme ale bucuriei în lumea de ciment. Îți amintești? Îți amintești că nimeni nu ne-a văzut? Râsul nostru, dansul în ale iubirii și șoaptele înmiresmate de pasiune, acelea făcuseră o altă lume, o lume în care am fi primit pe oricine, dar de care toți au fugit. Lumea bucuriei sincere. Lumea sufletului ce iese la suprafață și te ghidează spre lumină, asemeni lunii din acea seară. Lume de care și tu ai fugit.
Scriu despre lumea aceasta, fără de lună, cu un soare mincinos care ține departe sufletele, trimițându-le în lumea umbrelor. Iar oamenii nu se mai gândesc la ei înșiși, ci încep să discute și să dezbate tot ceea ce le trece prin cap, mai puțin despre spiritul lor , de esența omului ca și ființă. Discuții despre cum, când și unde este rău. Unii se plâng, aruncă vina în stânga și în dreapta, niciodată pe ei înșiși ci întotdeauna pe cauze materiale. Uneori propun și soluții dar aproape întotdeuna se dovedește că nici ei nu cred în ea sau chiar și ei se pierd pe drumul celor care întâi îi criticau. Alții îi privesc atenți cum se plâng și apoi mormăie monoton în favoarea sau împotriva lor. Și din nou vina este aruncată, de preferință pe alți oameni. Pe societate. Pe sistem. Pe Dumnezeu. Oriunde, numai asupra lor nu. Mai există și oameni care recunosc și partea lor de vină și încearcă să se implice și să schimbe ceva. Dar adesea nu sunt luați în seamă sau sunt luați în derâdere de așa zișii oameni cu principii solide, raționale, dar care nu sunt altceva decât iluzii are mediocrității. În fine, mai există și cazul în care cei care vor să schimbe ceva și au puterea de a face acest lucru, precum și gândire pozitivă, se adresează exact acelor mecanisme ce doar aparent merg prost. Ei le reglează, reușesc să-și împună viziunea, însă mai apoi se ajunge la ceva și mai rău, iar ei rămân frapați și decad în una din categoriile celor care aruncă vina.
Scriu despre omul rațional care își neagă spiritul. Care atunci când vede oameni înfrigurați pe interior, are senzația că e frig afară de fapt și le oferă un calorifer electric. Care atunci când vede o operă de artă se entuziasmează numai de mărimea ei sau materialele folosite. Care nu are nevoie de divinitate, cărți spirituale sau de oameni care lansează idei inovatoare, gânduri, iar nu mecanisme și fapte concrete. Omul rațional ce își neagă spiritul – pierde fascinația pentru viață, găsește fascinația pentru iluzii.
Scriu despre zâmbetul tău și despre mirosul tău care mă inunda și mă purta departe în fericire. Despre cum ne țineam de mână și despre fiecare amintire a frumuseții tale. Poate pentru alții n-ar fi multe de zis, dar mie nu mi-ar ajunge o viață să scriu tot ceea ce simt doar dacă mă gândesc la părul tău. Sau la glasul tău. Atunci când pierzi tot, abia atunci regăsești esența acelor lucruri. Și îți dai seama cât de puțin le-ai apreciat și cât de mult ar fi meritat. Îți dai seama de iluziile care te-au orbit și mințit, iți dai seama de niște greșeli imense pe care le-ai făcut și nu-ți rămâne decât să-ți pui întrebări pentru o întreagă eternitate. Nu, nu poți trece mai departe, pentru că nu poți călca în picioare ceea ce reprezenta viața însăși. Fericirea, lumina și speranța. Atunci când perzi tot, așa ca mine, atunci îți dai seama cum toate ți-au rămas în urmă și tu nici nu mai știi unde ești. Eu?
Pierdut în amintiri și în gânduri, cu o minusculă speranță de a găsi totuși puterea de a da timpul înapoi și de a te regăsi. De a te lua de mână și de a te duce departe de lumea cenușie. Cine îmi dă dreptul la această speranță? Luna ce a vegheat asupra noastră în acea seară. Stelele ce ne-au acoperit. Și imaginea ta din visele mele.
Scriu și voi face asta pentru oricât va fi nevoie, chiar și până la capătul lumii, scriu despre cât îmi e de dor de tine.
Posts
