Timp si Suflet

Este timpul pentru o schimbare. Toţi oamenii se grăbesc să o anunţe, deşi prea puţini încearcă să o şi producă. Este evident însă că este nevoie de ea. Nivelul umanităţţii a scăzut într-atât de mult, încât nu e de mirare că tot mai mulţi indivizi anunţă Apocalipsa. Şi chiar dacă aceştia se zbat între fabulaţii, nu mi-ar place să fiu acum în pielea celor ce ţin frâiele Universului. Fie ei zei, legi materiale, energii sau Nimicul însuşi, nu cred că oamenii le sunt prea simpatici în momentul de faţă.

Aşa că vă întreb: sunteţi voi oameni? Mai ştiţi ce înseamnă să fi om? Cât de departe veţi mai merge cu ignoranţa? De ce aţi ajuns să vă pierdeţi libertatea doar printr-o veşnică cramponare cu barierele propriilor voastre minţi? Aţi ajuns să căutaţi spiritualul undeva dincolo de apogeul credinţei. Fericirea credeţi că mai poate fi găsită doar în material sau într-o altă persoană. Sau într-un grup. Iar viaţa voastră de zi cu zi constă în neînţelegerea unor idealuri. Doar aşa aţi ajuns să acceleraţi timpul. Energia voastră a pătruns în adâncurile acestei dimensiuni şi a dereglat străvechiul mecanism. Iar după ce v-aţi dat seama de acest fapt, aţi început să strigaţi a jale şi să aruncaţi vina între voi.

Oare aceasta este calea? Am găsit în fine soluţia tuturor dezamăgirilor? Nu. Răzvrătirea împotriva propriilor tăi semeni încununează dezumanizarea. Cine eşti tu să ridici mâna, glasul, gândul împotriva altui om? Cum crezi că poţi schimba ceva, când el se uită întru tine şi vede doar o povară ce zilnic zace în sufletul tău. Iar tu te grăbeşti să impi şi să judeci, fără să vezi ce fel de haos e în interiorul tău. Această confuzie trebuie oprită. Trebuie să redevenim oameni.

Pentru că ne îndepărtăm de aceasta. Şi nu, nu devenim nici măcar animale. Acestea au o proprie stare de echilibru şi nu ies prea des din aceasta. Noi, în schimb, trăim într-o stare haotică, lipsită de sens şi care nu aduce decât pierderi Existenţei. O stare care până la urmă duce la autodistrugere. Fiindcă nu este nevoie de o cauză externă pentru distrugerea oamenilor. S-ar distruge astfel şi creaturile ce au o stare de echilibru, iar Universul nu acţionează spre propria pierdere de balans. Nu, răul dispare datorită propriei iniţiatie, odată atins un punct central al echilibrului.

Dar din nou, nu este vorba de o distrugere materială a oamenilor. Războaie, boli, foamete, cataclisme naturale au tot fost şi vor mai fi. Cei ce cred că acum ele sunt mai speciale şi au venit în fine cele care ne vor rade de pe faţa Pământului caută doar un ţap ispăşitor pentru propria lor nelinişte şi propria lor agitaţie internă. Ei nadăjduiesc că astfel incertitudinile se vor termina, mult mai repede şi mai simplu. Oamenii însă îşi pot crea destine, atât individual, cât şi colectiv. Iar dat fiind modul în care ei se manifestă astăzi, este clar că destinul omenirii nu va sfârşi în craterul unui asteroid sau sub ravagiile unei molimi. Ar fi prea simplu.

Adevăratul pericol nu zace în distrugerile materiale. Suntem obişnuţi cu acestea. Ne putem adapta lor şi întotdeauna vom supravieţui. Pericolul cel mare este însă în interior.