Orice mecanism perfect însă cu siguranţă poate da greş. Oricât de infinit ar fi numărul de posibilităţi, cel puţin una dintre ele va fi o eroare. Eu sunt o eroare a raţiunii. Mecanismul nu mai funcţionează. S-a pierdut într-o ecuaţie mult prea complexă în termeni proveniţi parcă dintr-un sistem nedescoperit, necunoscut. Mecanismul este zdrobit în bucăţi de constanta universală a erorii raţionale: lacrimile.
Nu pot vedea oameni, raţional vorbind. Mai degrabă simt legătura. Comunicarea, unul dintre punctele forte ale raţiunii, este acum handicapată de aproape toate mijloacele sale. Interiorul meu refuză să primească date generice, acţiuni logice şi comune de urmat. Nu vede decât o legătura ce se propagă instant. Un fel de a spune "iată!". Şi atât. Lipsesc întrebările, lipsesc ghidanţele...lipseşte totul. Doar "iată". Rezultatul? Pierderea credibilităţii. Înşelarea aşteptărilor celorlalţi.
Nu sunt decât un nimic, care în unele momente se duce pe o trasă atât de diferită încât trebuie pur şi simplu ignorat pentru bunul mers al lucrurilor. Uneori aduc într-adevăr ceva nou, însă toţi deja au învăţat că acele momente trebuiesc izolate. Separate. Iar încercările mele de a face ceva obişnuit sunt simple pietricele aruncate în apă. Alţii au ocazia reuşitei. Alţii au frumuseţea, pasiunea, inspiraţia. Alţii au raţiunea. Ce am eu? Am lacrimile.
Pierdută mi-e viaţa. Pierdută mi-e iubirea. Pierdut mi-e zâmbetul. Ştiu un simplu fapt şi atât. Raţiunea construieşte acel fapt, fără să ţi-l precizeze. Eu doar am imaginea sa, definiţia sa în minte. Construcţia...nu există. Ori ajung din prima, pur şi simplu, creând din nimic nimicul însuşi ori...pierdut este totul şi nu rămân decât lacrimi.
Creând din nimic având ca scop nimicul îţi arată toate posibilităţile. Toţi demonii care-mi sfâşie inima. Toate apusurile pierdute în disperare şi răsăriturile în întuneric. Şi ce fac eu, pentru ceilalti? Acelaşi lucru. Îi fac să piarda pentru că nu pot mai mult. Aş vrea atâtea altele, dar eu nu pot avea dorinţe.
Mi-e dor de mâna ei. De atingerea ei ce schimba realitatea. Nu mai existau reguli, raţiuni, erori. Nu mai exista nimic. Nu-i mai trăgeam pe alţii după mine, căci buzele ei făcuseră tocmai lucurul care mă putea salva. Iar eu am simţit legătura şi am creat din nimic nimic. Mi-e dor de ochii ei, prin care puteam vedea în sfârşit oameni şi nu unde concentrice. Mi-e dor de mirosul ei, prieten în clipe de singurătatea. Mi-e cor de zâmbetul ei, unica mea poartă către fericire. Mi-e dor de ea. Şi numai ea.
Posts
