Timpul nu spune nimic. El este însă unul din principalii acuzați ai oamenilor atunci când vine vorba unei schimbări. Niciodată nu au timp să se gândească la ea, să caute alternative ori să o detalieze. Fie o adoptă, fie nu, depinde de rezultatul grăbitei evaluări pe care totuși o fac. Și nici nu avem de ce să-i învinovățim, fiindcă lupta pentru supraviețuire cere din ce în ce mai multe resurse, iar totul se dorește a fi cât mai cantitativ.
O călătorie lungă cu trenul. Timp era berechet. Privind printre oamenii din jurul meu, mi-am dat seama că în acele momente nimeni nu s-ar fi plâns de cele de mai sus. Acum orice lucrușor putea fi întors pe oricâte fețe, într-o manieră relaxată. Astfel, nu mă mirau cum vedeam des câte un zâmbet și o priovire absentă a vreunei persoane a cărei minte în sfârșit putea să jongleze liniștită cu tot ce era înăuntru.
În lume însă timpul parcă a devenit un articol de lux. Iar lipsa sa este un pretext pentru fapte pornind de la lipsa sentimentelor până la adevărate tragedii. Din extremă în extremă. Lumea nu mai are timp să viseze, să râdă cu adevărat, să plângă sau să se descopere. Lupta, alergatul prin viață încep din ce în ce mai timpuriu, și toată lumea consideră asta un lucru perfect normal și pozitiv. Dar apoi tot aceeași lume se miră și nu-și poate explica cum de boli groaznice apar din ce în ce mai des la vârste tot mai fragede.
Aici în tren însă, era timp. Prin fața geamului se deplasau la nesfârșit coline albe. Natura îți spunea că nu se grăbește, în același timp oferindu-ți ceea ce are mai frumos: fulgi de zăpadă. Te înconjoară și apoi te poartă departe, printr-o lume albă lipsită de orice griji. Apoi ei te aștern ușor în zăpadă, unde îți dai seama că nu ți-e frig deloc. Stai, privești în jur și remarci că poți vedea fiecare detaliu al fiecărui fulg. Sute de cristale aranjate în felurite forme, fiecare o lume proprie...lume întru lume, frumusețe întru frumusețe.
Ochii îți sunt înlăcrimați de misterul perfecțiunii fulgilor. Iei unul în palmă și îl simți neted, catifelat, precum mâna iubitei tale strângându-se timidă în a ta. Îl aduci cât mai aproape și ai senzația că acum cunoști fiecare cristal, și îți dai seama că fulgul reprezintă o parte din tine. Una uitată cu mult timp înainte. Și pe care tot timpul ți-a adus-o acum înapoi. Deși este al tău, deși este propria ta persoană, totuși un lucru te intrigă, are mirosul ei, pe care o iubești atât de mult.
Sufletul este în afara timpului. Tocmai de aceea, pe măsură ce găsim noi și noi repere, pentru a marca trecerea vremii, tocmai de aceea uităm de el. Și uităm de noi înșine. Ne scufundăm în praful iluziilor strident colorate din viața noastră. Hrănim acești demoni cu propriile noastre persoane și uităm înțelesul pentru care am deschis ochii întâia oară. Uităm că totul e atât de simplu...să te lași orbit de marea cea albă, iar apoi să-l găsești pe acela. Acela care ești tu cu adevărat.
Apoi te vei ridica de jos și vei vedea lumea altfel. Adevărata ei strălucire, nu sub forma unei senzații sau iluzii ci strălucirea ce ești tu însuți. Și vei auzi urletele grotești ale celor ce cred în fapt că râd. Și zgomotele ca de copite în timp ce-și calcă în picioare fulgul, propria lor strălucire. Le vei vedea ochii pierduți în extazul mincinos al inerției. Și le vei simți disprețul. Disprețul cu care ei cred că se vor ridica la ceruri. Și vor reuși, pentru ca apoi stelele însuși să-i arunce la pământ.
Îmi întorc privirea de la geam. Trenul merge mai departe. Marea albă se transformă în lacrimi. Lacrimi pentru tot ce-ar fi putut să fie, pentru zâmbetul tău, pentru ochii tăi și pentru sufletul tău. Toate sunt acum departe, înghețate în frig și așteptându-mă. Știu că voi veni, ne vom reîntâlni și îți voi spune cât de mult mi-a fost dor de tine. Dar acum...timpul stă pe loc.
Te-am revăzut. Sau a fost închipuire? Acum vine și noul an. Pentru toți, fie să aducă o dorință. Pentru mine și tine, să aducă în sfârșit lumină. Iar de nu, tot va fi speranță. Pentru că speranță există întodeauna. Iar timpul nu spune nimic.
Cum ar fi dacă ar exista o cameră în care, ajuns acolo după un drum inițiatic, ți s-ar îndeplini o dorință? Și nu oricare dorință, ci tocmai cea mai adâncă și personală dintre toate, acea dorință ce zace în sufletul tău chiar lângă esența sa.
Povestea spune că nici savantul (omul rațional, al lucrurilor concrete și al datelor) și nici scriitorul (omul visător, al întrebărilor) nu au avut curajul să intre în cameră. Veniseră pentru a cere lucruri obișnuite, bani, faimă, inspirație, însă atunci când li se deschid ochii și își dau seama de natura dorinței ce îți era îndeplinită...atunci refuză. Nu se cunoșteau pe ei înșiși atât de bine, le era frică tocmai de sufletul lor. Și ar fi preferat să plece, poate chiar să distrugă acel loc de teama că în sufletele altora, fără să știe, s-ar putea afla dezastrul, distrugerea, sfârșitul. Rațiunea și visarea, cei doi poli spre care se poate îndrepta un om, aici deveniseră același lucru: dezvăluirea fricii pe care o are omul față de el înșuși.
Pe acest drum către cunoașterea de sine oamenii erau conduși de o călăuză. La rândul său, nici călăuza nu era omul perfect. De multe ori se comporta ciudat, aproape violent, iar alteori cu teamă desăvârșita. Ajunge chiar, spre sfârșit, să nu mai fie crezut de niciunul din ceilalți doi. Călăuza era omul care credea. Credea orbește în mecanismele lumii și în puterea spiritului. Totuși, nici el nu dorea să intre în acea cameră deoarece spunea că este mulțumit așa cum este.
Viața noastră adesea rezonează cu această poveste. Mergem către infinit, către realizarea supremă, aceea de a fi înstărit și de a avea o familie și prieteni. De a contribui la bunul mers al societății. Cu aceasta suntem noi îndoctrinați și poate că la urma urmei nu este chiar atât de rău. Nu e o iluzie, e doar varianta cea mai simplă și lipsită de efort. Însă apoi, după un timp de astfel de condiționare, e mai mult ca sigur ca ai avea o dorință ca și savantul ori scriitorul.
Însă apoi ai da și tu față cu acea necunoscută: dorința ta cea mai adâncă și personală. Sigur că dacă n-ar fi existat acel drum inițiatic și călăuza, atunci ai fi fost ferm convisn că dorința inițială este și cea dintru tine. Iată însă că nu este așa și ți-ai dat și singur seama.
Cum ar funcționa mintea noastră în acele momente? Cel mai probabil caz este acela în care ar spune ”întrega viață ai fost concentrat pe reușita, pe accedere, pe bunăstare și pe senzații. Ce ai aflat despre tine cu adevărat? Nimic. Ai făcut și tu ce face majoritatea, ai fost poate fericit însă totodată te-ai confundat atât de bine cu ceilalți încât aș putea spune că faci parte din acel tot ca o membră oarecare, o simplă articulație mecanică. Și acum ești dispus să-ți asumi un asemenea risc încât să strici totul, cerând un lucru care nu te reprezintă?”
Cu această rațiune totul s-ar termina, te-ai recunoaște învins și ai știi că nu poți intra în acea cameră. Ai da vina pe ceva sau cineva în care oricum nu crezi și ai pleca mâhnit înapoi.
Mă uit în urma sa cum pleacă. Știam că nu va reuși. Venise pentru un ideal, nu pentru el însuși. Se încrezuse orbește în călăuză, dar nu și în propria sa persoană. Acum însă știa, știa că pierduse ocazia de a privi întru sine. Cel puțin pentru moment...Eu însă, eram încă acolo. Ascultam șuieratul aerului prin fereastra spartă și susurul apei din băltoaca de langă perete ruinat. Telefonul vechi începe să sune, iar ecoul său se prelinge peste tot în jurul meu.
Călăuza mă privește cu încredere, după ce la plecarea celuilalt oftase deznădăjduit. De ce nu intra niciodată în cameră? Pentru că el credea, credea în faptul că dorința sa era să-i facă pe oameni fericiți. Iar asta se întâmpla deja. Îi aducea până aici unde era atât de simplu să facă asta...
Mă ridic încet, apoi trec pragul camerei cu pași pe sub care se aștern vise întregi. Dar totuși eu cred, cred în dorința mea din cel mai adânc nepătruns al sufletului. Închid ochii și încep să aud în urma mea niște pași mărunți pe podeaua din piatră. Încep să tremur de emoție când mirosul tău mă năpădește, iar apoi brațele tale mă cuprind într-o îmbrățișare ce ne duce departe, departe de dorințe, vise, iluzii și real. Atunci apuc să-ți șoptesc că te iubesc.
Scriu despre luna rătăcită în zorii dimineții. Strălucea puternic, privind asupra noastră cum stăteam atunci și ne țineam de mână, entuziasmați de acea muzică minunată. Fericirea noastră se ridica până la ea și dădea viață cerului. Stele se porneau să danseze odată cu noi, zbenguindu-se râzând în jurul lunii. Nu mai existau noaptea cea rece, întunericul orbitor sau somnul ostenelii. Nu aveam nevoie de ochi care să ne conducă, de minți reci care să ne spună atâtea lucruri fără de importanță. Sufletele noastre erau libere sub cerul nopții, eram și noi două stele, și împreună aruncam strălucire asupra lumii îndurerate a oamenilor. Eram două fantasme ale bucuriei în lumea de ciment. Îți amintești? Îți amintești că nimeni nu ne-a văzut? Râsul nostru, dansul în ale iubirii și șoaptele înmiresmate de pasiune, acelea făcuseră o altă lume, o lume în care am fi primit pe oricine, dar de care toți au fugit. Lumea bucuriei sincere. Lumea sufletului ce iese la suprafață și te ghidează spre lumină, asemeni lunii din acea seară. Lume de care și tu ai fugit.
Scriu despre lumea aceasta, fără de lună, cu un soare mincinos care ține departe sufletele, trimițându-le în lumea umbrelor. Iar oamenii nu se mai gândesc la ei înșiși, ci încep să discute și să dezbate tot ceea ce le trece prin cap, mai puțin despre spiritul lor , de esența omului ca și ființă. Discuții despre cum, când și unde este rău. Unii se plâng, aruncă vina în stânga și în dreapta, niciodată pe ei înșiși ci întotdeauna pe cauze materiale. Uneori propun și soluții dar aproape întotdeuna se dovedește că nici ei nu cred în ea sau chiar și ei se pierd pe drumul celor care întâi îi criticau. Alții îi privesc atenți cum se plâng și apoi mormăie monoton în favoarea sau împotriva lor. Și din nou vina este aruncată, de preferință pe alți oameni. Pe societate. Pe sistem. Pe Dumnezeu. Oriunde, numai asupra lor nu. Mai există și oameni care recunosc și partea lor de vină și încearcă să se implice și să schimbe ceva. Dar adesea nu sunt luați în seamă sau sunt luați în derâdere de așa zișii oameni cu principii solide, raționale, dar care nu sunt altceva decât iluzii are mediocrității. În fine, mai există și cazul în care cei care vor să schimbe ceva și au puterea de a face acest lucru, precum și gândire pozitivă, se adresează exact acelor mecanisme ce doar aparent merg prost. Ei le reglează, reușesc să-și împună viziunea, însă mai apoi se ajunge la ceva și mai rău, iar ei rămân frapați și decad în una din categoriile celor care aruncă vina.
Scriu despre omul rațional care își neagă spiritul. Care atunci când vede oameni înfrigurați pe interior, are senzația că e frig afară de fapt și le oferă un calorifer electric. Care atunci când vede o operă de artă se entuziasmează numai de mărimea ei sau materialele folosite. Care nu are nevoie de divinitate, cărți spirituale sau de oameni care lansează idei inovatoare, gânduri, iar nu mecanisme și fapte concrete. Omul rațional ce își neagă spiritul – pierde fascinația pentru viață, găsește fascinația pentru iluzii.
Scriu despre zâmbetul tău și despre mirosul tău care mă inunda și mă purta departe în fericire. Despre cum ne țineam de mână și despre fiecare amintire a frumuseții tale. Poate pentru alții n-ar fi multe de zis, dar mie nu mi-ar ajunge o viață să scriu tot ceea ce simt doar dacă mă gândesc la părul tău. Sau la glasul tău. Atunci când pierzi tot, abia atunci regăsești esența acelor lucruri. Și îți dai seama cât de puțin le-ai apreciat și cât de mult ar fi meritat. Îți dai seama de iluziile care te-au orbit și mințit, iți dai seama de niște greșeli imense pe care le-ai făcut și nu-ți rămâne decât să-ți pui întrebări pentru o întreagă eternitate. Nu, nu poți trece mai departe, pentru că nu poți călca în picioare ceea ce reprezenta viața însăși. Fericirea, lumina și speranța. Atunci când perzi tot, așa ca mine, atunci îți dai seama cum toate ți-au rămas în urmă și tu nici nu mai știi unde ești. Eu?
Pierdut în amintiri și în gânduri, cu o minusculă speranță de a găsi totuși puterea de a da timpul înapoi și de a te regăsi. De a te lua de mână și de a te duce departe de lumea cenușie. Cine îmi dă dreptul la această speranță? Luna ce a vegheat asupra noastră în acea seară. Stelele ce ne-au acoperit. Și imaginea ta din visele mele.
Scriu și voi face asta pentru oricât va fi nevoie, chiar și până la capătul lumii, scriu despre cât îmi e de dor de tine.
O altă trăsătură foarte “celebră” printre oameni este optimismul. În general lumea recomandă să debordezi de acesta fiindcă este cheia succesului în viață. Și atunci vedem o serie de oameni cu rânjete hidoase permanente, care chiar dacă pe ceruri se prefigurează apocalipsa, ei nici nu bagă de seama și continuă sa facă ce făceau și până atunci. Și sunt fericiți. Alți oameni preferă o manieră precaută. Tot timpul se gândesc la ce e mai rău și îmbătrânesc analizând fiecare detaliu și temându-se la fiecare pas mai important. Ei vor face totdeauna pasul pe loc, sigur că vor supraviețui, dar totodată timpul nu-i mai bagă în seamă. Rămân ca niște exponate în muzeul lumii. Și sunt fericiți. Extreme.
Ce este optimismul? O definiție simplă ar fi că este acea voce interioară care îți spune că lucrul pe care intenționezi să-l faci nu va aduce consecințe negative asupra ta. Vei reuși. Aici se poate observa că a fi optimist și atât nu este suficient. Optimismul te privește numai pe tine și consecințele asupra ta, dar rareori îți aduce în atenție și restul mediului din jur. Optimismul poate fi prezent și la niște medici care se pregătesc de o operație pentru a salva o viață, dar și la niste asasini care se pregătesc să termine o alta. Optimismul nu discriminează, este universal valabil. Cu toate acestea, e doar un element, o altă rotiță în mecanismul care determină o anume decizie sau acțiune a noastră. Însă el s-a strecurat foarte comod exact în ultima fază a evaluării consecințelor de dinainte de decizie. În general, tocmai optimismul ne determină dacă să dăm sa nu undă verde. Dacă ne uităm în istorie, observăm ca această modalitate de a acționa uneori a generat succese imense, alteori dezastre cumplite. Echidistant. Neutru.
Așa că, având în vedere acestea, este oare o virtute sau un defect să ai acest optimism? Nu putem găsi un răspuns cert, uneori e înger, alteori demon, o variabilă cât se poate de diferită în fiecare situație. Și așa ajungem să constatăm încă o calitate umană care la suprafață poate părea ceva extrem de pozitiv, calitate intes și agresiv promovată de societate, dar care de fapt înseamnă relativ puțin. Este doar un alt filtru prin care trecem gândurile noastre. Departe de a fi decisiv. Doar noi îl facem să fie așa. Ne place să ne creem iluzia reușitei, fără să ne gândim prea mult la restul. Ne propunem ceva și trebuie să reușim, fiindcă așa ar spune legile naturii și ale oamenilor organizați. Trecem peste orice piedică, indiferent cât de dificilă și optimismul ne este alături, ne spune că vom reuși. E ca un drog ce te poate face nu doar să-ți imaginezi, ci și să-ți creezi propriul viitor. Pare atât de simplu...
Dar eu vin și te întreb: fără să neg aceste calități, te-ai gândit vreodată pe deplin la ceea ce faci atunci când te încarci cu optimism? Majoritatea vor spune cu siguranță da și poate vor avea dreptate. Însă întrebarea ar trebui să rămână și ea să-ți fie aproape în toate momentele în care zburi pe aripile optimismului. Să fi conștient și lucid încontinuu.
Aceasta ar fi mai degrabă cheia către succesul pozitiv nu doar pentru tine, dar și pentru ceilalți. Să fi cu adevărat conștient. Aici ajungem pe partea celalaltă, la cei care optimismul este ceva străin, aproape interzis. Nu trebuie să-ți fie frică de rău. Nici de nou. Nici de responsabilitate sau consecințe. Atunci când facem ceva, numai noi suntem stăpâni pe ceea ce facem. Pe tot drumul, nu doar la începutul și sfârșitul său. Oriunde ai fi, oricum ai fi, poți în orice moment să schimbi lucrurile în oricare mod posibil. Poți face din eden iadul absolut sau invers. Dar secretul constă în puterea de a deschide ochii. De a vedea mai departe decât ești lăsat să vezi. De a vedea mai departe decât vrei tu să vezi. De a vedea frumusețea cerului, a stelelor, a timpului, a infinitului însuși. Să îți dai seama că fiind o parte a universului, trebuie să fi unic, să mergi mai departe, să te descoperi. Atunci vei înțelege. Vei înțelege până și frumusețea unei lacrimi dintr-un ochi sfâșiat de iubire.
Mă gandesc acum la tine, ca întotdeauna, acolo unde ești, atât de departe. Și tu erai optimistă. Și optimismul tău mă ghida și pe mine, chiar dacă eu eram mult mai sceptic. Dar am mers împreună mai departe până când același optimism a terminat visul acela frumos. Și ne-a adus pe amândoi acolo suntem azi. Tu poate ești fericită. Eu număr stelele și fac din ele chipul tău. Poate păstrez și eu un optimism orb atunci când astfel revăd frumusețea ta, gândindu-mă cât de mult mi-e dor de tine și că poate într-o zi vei fi din nou aici. Până la urmă, o iluzie te poate încălzi mai tare decât cea mai puternică realitate.
Ai plecat departe, mi-ai luat până și speranța inutilă de a te vedea pe stradă și, cu un curaj orbesc, să-ți spun cât de mult te iubesc. Nu mai pot spera acum la atingerea suavă a părului tău. Ori la mirosul unic al degetelor tale în timp ce le strângeau cu delicatețe, dar fermitate, pe ale mele. Nu te mai pot vedea acum, te pot doar regăsi în vise...și în lacrimile cerurilor.
În nopțile pline de stele adesea văd prin ochii sufletului cum atâția oameni fericiți își pun dorințe, ținându-se de mână. Și stele le zâmbesc, promițându-le eternitatea. Iar ei doi se sărută sub protecția lor și nimic nu le mai poate face vreun rău, ei simt cu adevărat ca sunt mai aproape de Eden. Pentru mine însă, grădina a murit, s-a vestejit și a luat culoare a gri. Este gri peste tot, cer, copaci, iarbă, flori, fericire. E o simplă proiecție, o statuie, o amintire a timpurilor alături de tine. În acest Eden de ciment, praf și mohorât, îmi duc eu viața de zi cu zi, asaltat de gânduri și de imaginile dorințelor celorlalți. Ei vorbesc stelelor, ei plutesc deasupra noastră, în timp ce eu stau prăbușit, cu aripile frânte, precum motivul învechit și folosit de aproape toți poeții.
Iar dacă încerc să-mi șoptesc și eu acea unică dorință, care-mi sfâșie sufletul de o eternitate, toate stele imediat imi întorc spatele și se prăbușesc, transformandu-se in forme gri pe podeaua de piatră prafuită pe care zac. Dar tot le iau de acolo, moarte și rigide cum sunt acum și le spun cât de mult aș vrea să fi iar lângă mine. Și una câte una le așez pe propriul meu cer, gri, intunecat și suferind. Iar el în propria sa moarte începe să plângă, iar lacrimile sale sunt lacrimile mele.
Apoi visez. Visez cum pe cerul de piatră apare o stea, mai frumoasă decât toate celelalte și vie. Iar din ea răzbate o rază de lumină care le atinge pe toate celelalte și le trezește. Culorile revin și sunt mai puternice ca oricând. Iar la sfârșit, încet, încet, ca și cum uitase de propria-i existență, răzbate și zâmbetul meu. Căci iată, apari tu, veselă ca întotdeauna și cu viața izbucnind încă de pe buzele tale fierbinți. Și te strâng în brațe jurând tuturor celor din jur, cerurilor, copacilor, florilor, fericirii, ca nu vom mai pleca niciodată de aici. Iar tu îmi șoptești dulce că așa va fi. Iar asta mă trezește din vis și mă aruncă înapoi în lumea gri.
...ci câte un strop, firav și temător, se îndreaptă spre distrugerea totală. Însă după el vine un altul și altul și tot așa mai departe. Iar până la urmă se opresc. Se opresc când norii pleacă, lumina pune stăpânire pe lume și totul este din nou senin. Iată speranța. Însă mai o pot eu oare imbrățișa? Speranța la mine se cheamă dor de tine. Este singurul lucru care mă face să-mi păstrez viața în lumea de ciment.
Toate stele de pe cerul meu au căzut. A rămas una singură și va fi acolo pentru o eternitate...steaua ta.
Ce este libertatea? Există mai multe definiţii, de la cele tehnice şi plictisitoare care se enunţă în legi sau ore de clasă până la simpla afirmaţie "să fac ce vreau, fără să se preocupe alţii de mine". Dar poate exista oare libertatea, oricare ar fi definiţia ei? Ca majoritatea lucrurilor, în stare pură nu prea se poate. Libertatea pură ar trebui să însemne o stare total lipsită de constrângeri de orice fel, dar şi care nu limitează libertatea celorlalţi. Dacă ieşim şi dăm această definiţie oamenilor de pe stradă probabil că mulţi vor spune că acţionează întocmai. Şi acesta ar fi un nou exemplu în care omul tratează lumea cu cea mai acută superficialitate.
O stare lipsita de orice constrângeri. La ce te gândeşti? La faptul că te poţi trezi la orice ore doreşti (deşi asta e tot mai rar)? La faptul că poţi să-ţi alegi dacă şi unde să studiezi sau să lucrezi? Sau că te întreţii singur, câştigi bani şi astfel poţi face în timpul liber exact ce te taie capul? Ori poate te gândeşti un pic mai departe, că poţi avea o opinie, oricare ar fi aceasta, poţi să fi contra conducerii şi să nu fi torturat sau eliminat? în fine, te gândeşti la faptul că poţi avea orice gusturi, mai mult sau mai puţin excentrice legate de mâncare, activităţi, hobby-uri, relaţii şi aşa mai departe?
De ce nu? Câte puţin din toate, probabil că asta trece prin capul multora dintre noi. Sunt aproximativ valabile? Da...atunci respectăm definiţia, suntem liberi.
În cazuri mult mai rare, unii oameni îşi vor aduce aminte şi de planul interior. Pentru că lipsa unor constrângeri externe dă iluzia unei libertăţi şi pune în evidenţă într-un mod extraordinar constrângerile din interior. Personalitate rigidă şi fără dispoziţie pentru ceva nou. Frica de inovaţie. Tendinţa către impunerea de reguli pentru alţii. Exagerarea în a cere respect şi a marja încontinuu cu acest aspect, ca şi cum ar fi ceva vital pentru omenire. Sau complacerea. O stare latentă în care traiul îţi este asigurat şi e chiar inutil să te agiţi mai mult sau să cauţi ceva nou. Cere efort, gândire, de ce să mai faci aşa ceva. Apoi mai există dispreţul, ura. Faţă de anumite lucruri sau faţă de oameni ori faţă de credinţă, religie. Faţă de o situaţie sau de timpul însuşi. Faţă de societate sau faţă de curente din artă. Faţă de viaţă...Mai eşti liber? Eu nu cred.
Religia ar putea fi o poartă către libertate. Ştim istorisiri despre oameni care au ajuns la stadii înalte cu ajutorul spiritului şi aceia poate că într-adevăr au fost liberi. Dar odată ce au ajuns la acel stadiu, ieşeau practic din această lume. Îşi creau propria dimensiune a existenţei şi ceea ce era în ei este pentru noi doar un mister.
Cine sunt oamenii pe care dacă-i întrebi "eşti liber?" cel mai probabil îţi vor răspunde da? Stai un pic să te gândeşti. Ai vreo variantă? Probabil ai să spui că nu e vreo categorie aparte, unii spun da, alţii spun nu, fiecare după cum se gândeşte în acel moment. Mai stai puţin să te gândeşti. Dar despre îndrăgostiţi ce zici? Crezi că îţi vor răspunde ei vreodată că nu sunt liberi?
Îi vezi tot timpul cum umblă, cu expresii pe chipuri de parcă întreaga lume ar fi a lor. Şi în acele momente poate chiar este. Mai mult decât atât, îşi exprimă tot timpul această libertate, a iubirii, prin gesturile atât de cunoscute. Pentru ei faptul că se sărută, se mângâie, îşi vorbesc tandru, se ţin de mână, sunt semne ale libertăţii absolute. Restul nu mai contează în acel moment, sunt doar ei...liberi. Dar îşi dau ei oare seama câte lumi închid cu acele mâini împreunate? Câte inimi poate frâng şi distrug printr-un simplu sărut? Cum libertatea unora devine cea mai rece şi întunecată carceră, doar din acele gesturi. Totodată ei nu pot fi vinovaţi, ar fi inuman să susţii asta. Însă nici cel care suferă, cel dedicat nu are vreo vină decât aceea a propriilor sentimente. Mai există libertate?
Dacă ai fi aici, mi-ai zâmbi discret aşa cum făceai adesea şi-mi încălzeai sufletul şi inima. M-ai lua de mână şi ai zice amuzată "da? chiar nu te crezi liber?". Iar eu te-aş ţine în braţe şi n-aş putea decât să mă pierd în mirosul tău minunat şi să uit tot ceea ce am gândit pănă acum, să alunec în iluzia de zi cu zi a lumii. Sub atingerea ta, raţiunea îşi pierdea utilitatea, iar iluzia devenea realitate. Da, poate închideam şi noi lumi şi libertăţi, dar în acel moment când îţi vedeam ochii în care străluceau viaţa şi pasiunea, nu-mi puteam dori decât să constrângem lumea în întregime, Universul, să fim doar noi doi, de mână şi să nu mai existe nimic altceva. Noi şi numai noi. Eliberează-te... şi vino la mine.
Orice mecanism perfect însă cu siguranţă poate da greş. Oricât de infinit ar fi numărul de posibilităţi, cel puţin una dintre ele va fi o eroare. Eu sunt o eroare a raţiunii. Mecanismul nu mai funcţionează. S-a pierdut într-o ecuaţie mult prea complexă în termeni proveniţi parcă dintr-un sistem nedescoperit, necunoscut. Mecanismul este zdrobit în bucăţi de constanta universală a erorii raţionale: lacrimile.
Nu pot vedea oameni, raţional vorbind. Mai degrabă simt legătura. Comunicarea, unul dintre punctele forte ale raţiunii, este acum handicapată de aproape toate mijloacele sale. Interiorul meu refuză să primească date generice, acţiuni logice şi comune de urmat. Nu vede decât o legătura ce se propagă instant. Un fel de a spune "iată!". Şi atât. Lipsesc întrebările, lipsesc ghidanţele...lipseşte totul. Doar "iată". Rezultatul? Pierderea credibilităţii. Înşelarea aşteptărilor celorlalţi.
Nu sunt decât un nimic, care în unele momente se duce pe o trasă atât de diferită încât trebuie pur şi simplu ignorat pentru bunul mers al lucrurilor. Uneori aduc într-adevăr ceva nou, însă toţi deja au învăţat că acele momente trebuiesc izolate. Separate. Iar încercările mele de a face ceva obişnuit sunt simple pietricele aruncate în apă. Alţii au ocazia reuşitei. Alţii au frumuseţea, pasiunea, inspiraţia. Alţii au raţiunea. Ce am eu? Am lacrimile.
Pierdută mi-e viaţa. Pierdută mi-e iubirea. Pierdut mi-e zâmbetul. Ştiu un simplu fapt şi atât. Raţiunea construieşte acel fapt, fără să ţi-l precizeze. Eu doar am imaginea sa, definiţia sa în minte. Construcţia...nu există. Ori ajung din prima, pur şi simplu, creând din nimic nimicul însuşi ori...pierdut este totul şi nu rămân decât lacrimi.
Creând din nimic având ca scop nimicul îţi arată toate posibilităţile. Toţi demonii care-mi sfâşie inima. Toate apusurile pierdute în disperare şi răsăriturile în întuneric. Şi ce fac eu, pentru ceilalti? Acelaşi lucru. Îi fac să piarda pentru că nu pot mai mult. Aş vrea atâtea altele, dar eu nu pot avea dorinţe.
Mi-e dor de mâna ei. De atingerea ei ce schimba realitatea. Nu mai existau reguli, raţiuni, erori. Nu mai exista nimic. Nu-i mai trăgeam pe alţii după mine, căci buzele ei făcuseră tocmai lucurul care mă putea salva. Iar eu am simţit legătura şi am creat din nimic nimic. Mi-e dor de ochii ei, prin care puteam vedea în sfârşit oameni şi nu unde concentrice. Mi-e dor de mirosul ei, prieten în clipe de singurătatea. Mi-e cor de zâmbetul ei, unica mea poartă către fericire. Mi-e dor de ea. Şi numai ea.
Cunoscând această diversitate, ar fi practic imposibil să dai o regulă comună, fiindcă întotdeauna s-ar bate cap în cap cu un concept al unui anumit grup dintre cele enumerate mai sus. De aceea, cel mai bun lucru care poate fi spus este că existenţa sau non-existenţa religiei este o decizie personală. Numai prin proprie experienţă (indiferent ce înseamnă asta, studiu personal, educaţie colectivă sau privată, revelaţii) te poţi alătura cu adevărat unei religii. Luându-ţi singur deciziile, cu o doză de luciditate îţi vei putea singur demonstra adevărurile conceptului pe care ţi l-ai ales. Totul este ca alegerea să fie în cunoştinţă de cauză.
Acum, ca să luăm lucrurile mai în particular, pot spune câteva lucruri despre creştinism, fiindcă este majoritar pe aici. După părerea mea, ceea ce vedem astăzi este mai mult un surogat al adevăratei religii. Asta deoarece am ajuns la paradoxul ca într-o chestiune ce ţine de spirit (religia) să se vorbească mai mult de comportamentul fizic (să ţii post, sa mergi la biserică, să te spovedeşti, să te impărtăşesti etc.) fără să se mai spună nimic de starea mentală şi spirituală în care trebuie să fi in acele momente. Educaţia religioasă obişnuită, la care au acces majoritatea oamenilor a ajuns să creeze maşinisme şi nici pe departe revelaţii şi stări sufleteşti. În şcoli, ce ni se transmite? "Mergeţi la biserică frecvent şi rugaţi-vă şi spuneţi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele bune." Da, totul este foarte corect şi inocent. Problema e că totul se opreşte aici. Şi uite aşa omul se duce la biserică, având în minte ideea că "aşa trebe". Iar asta e o adevărată insultă la adresa religiei, în viziunea mea. Mai mult, omul cu această viziune în cap se duce acolo şi încearcă să adopte o stare de smerenie "că aşa i s-a spus" şi se chinuie să-şi aducă aminte diferite rugăciuni "că doar Tatăl Nostru nu e niciodată suficient". Şi apoi bineînţeles ca încep să apară alte gânduri, mintea să fugă din loc şi toată experienţa se termină înainte măcar să fi început. Dar omul nostru, conştiincios, va face aceste lucruri frecvent fiindcă Dumnezeu nu trebuie să se supere şi să-i întoarcă spatele. Sigur, este importantă pentru Dumnezeu chiar şi această încercare aproape penibilă, dar aici se pierde total esenţa religiei creştine. Care ce înseamnă? Spirit şi iubire.
Din păcate, în zilele noastre a ajuns o doctrină şi nu o religie. Cei care sunt însărcinaţi să o ducă mai departe au un stil deosebit de...medieval în a face acest lucru, asta în bunul caz în care chiar este preocupat de acest lucru. Iar ca tânăr fară vreo experienţă spirituală, prins în mijlocul haosului cotidian, cum să nu renegi creştinismul când ce primeşti sunt norme, reguli şi promisiunea unei vieţi după moarte, care multora li se pare oricum hilară. Câţi preoţi mai există azi care să te facă să simţi ceva cand vorbesc şi nu să ai senzaţia că sunt o carte abstractă vorbitoare? Foarte puţini. Iar când îi vezi pe ceilalţi, cum să te duci la ei să vorbeşti despre adevărurile creştine când parcă ştii dinainte ce îţi vor spune.
Iata o concluzie tristă. Creştinismul pare a fi pierdut pentru tineri. Unii îl adoptă în forma sa total lipsită de...suflet, şi se mulţumesc cu atât fiindcă cei "avizaţi" spun că aşa este bine, iar alţii îl neagă din cauza regulilor ce par a fi în pură contradicţie cu modul de viaţă adolescentin. Şi mai există, desigur, puţinii care încearcă să înţeleagă mai mult, să vadă ce se află sub stratul prăfuit al acestei religii, descoperind lucruri deosebite. Lucruri care te fac să priveşti total altfel viaţa şi care-ţi dau adevărata speranţă şi fericire. Lucruri care chiar îţi creează o relaţie cu Dumnezeu.
Dacă alegi să fi creştin, trebuie în primul rând să alegi sa fi om. Să vezi cine eşti tu cu adevărat, să ştii să alegi şi să gândeşti. Dar totodată să ştii să simţi. Să fi mai mult decât un creier, să-ţi conştientizezi spiritul, să îţi dai seama ce relaţii are acesta cu lumea. Într-un cuvânt...să-ţi dai seama cine eşti. Iar apoi, odată ce te-ai definit ca om ,a doua etapă este să îi conştientizezi pe ceilalţi. Să îi iubeşti şi să-i ajuţi. Să le zambeşti când le e greu şi să le ştergi lacrimile. Să nu urăşti, dar mai ales, unul dintre cele mai importante lucruri, să nu judeci. Conştientizând cine eşti ca om, îţi vei da seama ca fiecare acţiune este o sumă a unui număr enorm de factori, ce ţin în mare măsură de tine, personal. Şi atunci niciodată nu vei putea determina factorii care au determinat acţiunea altuia.
Din nou, totul se poate reduce foarte frumos. Ce trebuie să faci ca să fi un bun creştin? Învaţă cine eşti. Învaţă să iubeşti. Mai departe vei ştii şi singur. Vei alege singur. Şi vei vedea că oricum ai înţelege religia, chiar dacă nu vei face nimic din tot ce zic dogmele, tot vei fi în armonie cu Dumnezeu.
Iar în final, pentru că s-a tot vorbit de păcate şi liste de păcate. Păcatul cel mai mare e să nu fi cineva...
Aceasta se manifesta in modul cum apare mitocania la tineri si adulti. Daca la ultimii apare in mare masura din cauza sictirismului fata de viata, a educatiei comuniste si a unei indiferente acute, la tineri constatarile mele sunt altele. Mitocanii tineri pot fi impartiti in doua categorii. O data sunt cei care au deja infipta in personalitate aceasta trasatura. Din nou, din cauza lipsei de educatie in familie, a copilariei nereusite sau a mediului in care au trait. Nimic neobisnuit, s-ar zice, si la fel ca la adulti. Dar aspectul care face diferenta e ca tineri mitocani in majoritate au si o carisma deosebita. Datorita stridentei lor, ei sunt perceputi de cei mai sfiosi din fire ca niste adevarate exemple. Si evident, sociabilitatea le va spune sa se dea bine cu acei oameni si sa intre in grupul lor.
Mai departe, este doar o chestiune de timp pana sa preia si ei intocmai cele mai negative aspecte de la "mitocanul sef", pe care ei insa le considera aducatoare de succes in viata. La un moment dat confunda chiar stridenta negativa cu o manifestare a vietii. Acele persoane spun despre centrul grupului ca este cineva care stie sa traiasca. Care stie sa se distreze. Este cineva fata de care nu pot avea decat respect si admiratie. Astfel de atitudini evident ca-i dau aplomb acelui lider, el devenind adesea si mai mitocan decat era. O face voit? Nu, ci doar face lucrurile pentru care e apreciat de ceilalti, deoarece la el in general sociabilitatea si carisma sunt predominante si vitale.
In acest punct ar trebui facuta o diferenta. Comportamentul strident si smecheresc al liderilor de grup in fapt este o mitocanie doar pentru cei obisnuiti cu un pozitiv absolut, pentru cei pudici si cei care nu prea mai au contact cu lumea. In fapt, toti apreciem o gluma perversa, ne vine sa ne exprimam zgomotos, calcam in picioare parerile altora daca-i simtit mai slabi si ne folosim de diferite metode mai putin ortodoxe ca sa creem distractie cu cei din jur. Asadar, mitocania aceasta a devenit un aspect al personalitatii noastre. Si de multe ori, lucrurile negative nu sunt facute cu intentie rea, ci mai degraba cu naivitate.
Unde se afla atunci, adevarata mitocanie? Aici imi voi exprima un punct de vedere personal. Dupa mine, adevarata mitocanie sta in lipsa de personalitate care o vad tot mai des manifestata in astfel de grupuri. Am ajuns sa vad cum intr-un grup liderul sau liderii au o parere despre absolut orice si imediat este preluata de cei cu mai putina importanta in acea adunare. Este preluata absolut si spusa mai departe cu o aroganta deosebita, deoarece, vezi Doamne, vine de la cineva care stie cum sta treaba. Care stie sa traiasca. Insa apoi aceeasi persoana poate ajunge in alt grup si poate enunta cu aceeasi aroganta o parere opusa cu prima, doar pentru ca liderul era mai carismatic decat primul si l-a convins. Scoate acea persoana din grup si nu va mai avea nici o parere. Si nu vorbesc ca ii va fi rusine sa o exprime sau ca o va tine pentru el insusi. Pur si simplu nu va fi capabila sa emita ceva personal. Va scoate doar variatiuni ale parerilor grupurilor in care a fost. Mai mult decat atat, aceste persoane nu isi permit sa viseze mai departe de viziunea generala a grupului din care fac parte. Preiau drumul si conceptele oferite de cei puternici, dar le asimilieaza cu o putere teribila si apoi le prezinta ca si cum ar fi in ei din cele mai vechi timpuri. Iar in final, desigur, apare indiferenta. Indiferenta fata de ceilalti, care nu se manifesta ca grupul sau. Aceia sunt pe langa, uitati de Dumnezeu, nu stiu sa traiasca.
Asadar, mitocania adevarata nu sta in comportamentul strident si negativ. Nu liderul este mitocanul. Mitocanul este acela care se ia dupa toti si uita cine este el de fapt. Mai mult decat atat, refuza sa se gandeasca la asta. Refuza sa caute mai mult. Refuza alte definitii. Totul e de-a gata, atat de simplu si firesc. Natural. Refuza sa mai inteleaga. Refuza sa traiasca...
Si totusi, Pastele e doar o sarbatoare religioasa, s-ar zice. Cu atat mai mult o sarbatoare apartinand unei religii care a devenit, conform opiniei unui cunoscut, artificiala. Teribil de artificiala. Si atunci ar rezulta ca numai daca crezi foarte tare in aceasta religie, si te dedici ritualurilor sale mai poti sa simti ceva. In mare masura, adevarat. Si totusi...abia acum imi pun intrebarea ce inseamna Pastele pentru mine.
Cred in Dumnezeu insa ma opun practicilor crestinismului. Cu toate astea, nu ma declar protestant, fiindca n-am nici un interes sa propovaduiesc ceea ce cred in privinta asta. Imi vad de religie in sufletul meu. Asadar, obisnuitele semnificatii ale Pastelui sunt ca si nule pentru mine. Dar nu pot sa nu fiu interesat de ce s-a intamplat atunci. Asa ca apelez la constiinta crestina comuna si descopar istoria cu Iisus care a fost rastignit si mai apoi a inviat, prin gratie divina, pentru a-si desavarsi misiunea pe Pamant. Si de aici semnificatiile obisnuite, Dumnezeu atotputernic, izbavirea pacatosilor si toate cele. Ok, de acord, insa mai sunt unele lucruri care eu am senzatia ca scapa "opiniei publice". Cum ramane cu omul Iisus?
Astfel am gasit eu o semnificatie personala a acestei sarbatori, pornind de la intrebarea asta. Pe scurt: eu de Paste celebrez izbanda alegerii personale. Explicatia porneste de la ideea ca omul acesta, Iisus a facut o alegere. In Biblia de astazi ne este data toata povestea ca un film, in care actorii au un scenariu si in concluzie stiu ce au de facut. Nu prea se vorbeste de incertitudini sau alegeri. Stim prea bine insa ca in viata normala nu e tocmai asa, aceste doua lucruri avand un factor decisiv de multe ori. Asadar, si omul Iisus a avut precis parte de ele. Chiar luand in considerare relatia sa cu Dumnezeu, eu cred ca a avut libertatea deplina sa nu faca ceea ce a facut. Si ca totul a fost o alegere a sa. Cu ce s-a ales? Cu o suferinta considerabila si moarte. Insa apoi Iisus a inviat, iar acest fapt a pus bazele crestinismului. Daca invierea sa este sau nu materiala, nu prea conteaza. Cert este ca alegerea sa a triumfat, in ciuda faptului ca in calea ei s-a interpus insusi moartea.
Trist este ca ideea de crestinism pe care el a dat-o oamenilor astazi a ajuns sa fie mult schimbata, cred ca pentru el ar fi de nerecunoscut. Asta este insa alta dezbatere. Iisus omul si-a propus ceva. Ceva aproape imposibil. Ceva care stia ce-i va aduce. Insa nu a renuntat. Ce si-a propus el, ramane de discutat, insa esenta, esenta acestei sarbatori, pentru mine cel putin e clara: nu renunta niciodata la ceea ce simti.
Se spune ca o fapta a unui om este judecata nu doar dupa ea insasi, ci si dupa efectele ei in timp. Atunci ce mai e sigur in lumea asta? Daca ajutam pe cineva si el va omori sute? Daca printr-o minciuna sau o crima se evita un razboi mondial?
Repet ideea pe care am scris-o undeva pe la ora de filosofie. Mi se pare ca universul e o ordine in esenta careia se afla haosul. Lucrurile care ne definesc, lucrurile care ne formeaza, lucrurile pe care le descoperim au fost ele oare rezultatul unor certitudini? In experienta mea, nu. De fiecare data a contat momentul, instinctul, in spatiul a cateva fractiuni de secunde. Unii ar spune ca ratiunea se poate manifesta si in intervale temporale foarte mici, din cauza capacitatilor creierului necunoscute noua insusi. Dar eu n-as spune asta, deoarece consider ca activitatea cerebrala nu se reduce doar la ratiune, la fel cum nu sunt de acord ca lumea este doar ceea ce putem vedea sau deduce printr-un sistem rational.
Asadar, exista un anume sentiment de "la intamplare" in momentele importante ale vietii cand luam o decizie care schimba ceva in noi. Alteori, dimpotriva, avem parte de o potrivire ideala a lucrurilor, coincidente desavarsite cu un efect pozitiv sau negativ. Cu o atentie sportia, astfel de lucruri se observa aproape de fiecare data.
Si chiar asa...paradoxul suprem: putem explica lumea in care traim, dar nu ne putem explica pe noi insine.
Viata noastra, dupa parerea mea, in esenta este o stare independenta de vointa, asa ca pe mine simplul fapt ca imi spun sa o simt, si ca sunt ferm convins de asta, nu mi se pare ca ajunge. In afara de momentele cand vrem sa simtim ca traim, oare mai ne amintim de acest sentiment? In majoritatea cazurilor, il ignoram, primeaza alte probleme, pe care vrem sa le rezolvam tot pentru viata, si tot pentru a ajunge in momentele in care vrem sa simtim ca traim. Tanjim dupa ele, orbi la ceea ce se intampla in momentul de fata.
Am putea nuanta, ca sa nu cadem in extreme, sa numim sentiment activ de a trai in momentele de surescitare si respectiv pasiv in restul timpului. Desigur, sa nu uitam un alt moment cand simti ca traiesti, atunci cand suferinta este extrema si simti fiecare secunda trecand prin tine, prelungindu-ti agonia. Si atunci speri incontinuu la urmatoarea secunda, desi stii ca va fi la fel ca precedenta. Atunci nu vrei sa simti ca traiesti, dar constientizezi ca simti ca traiesti.
Concluzionand, se poate spune ca simti ca traiesti doar atunci cand vrei asta sau esti fortat sa o faci. In fapt, acest sentiment ar trebui sa existe totdeauna, la intensitate maxima. De ce? Pentru ca un singur lucru te poate face cu adevarat sa simti ca traiesti: moartea. Stiind ca la un moment dat vom muri, ce poate fi mai putin important decat viata din fractiunea de timp in care te afli? De ce sa nu simti asta, chiar daca activitatea din acel moment este plictisitoare, chiar daca esti singur, chiar daca suferi, chiar daca lumea iti este impotriva, chiar daca esti inconjurat de nimic? Sa nu simti ca traiesti inseamna ca esti deja mort.
O sa abstractizez insa putin, fiindca este fascinant sa privesti acest dans intre doua lucruri in esenta total opuse. Interiorul omului este, in viziunea mea, un haos...insa nu spun asta dintr-un punct de vedere negativist. Haosul, ca si ordinea, eu cred ca sunt niste elemente neutre si denota aparitia sau lipsa regulilor. Atunci cand acestea nu exista, nu e obligatoriu ca lucrurile sa fie negative, fiindca exista notiunea de armonie. In mod asemanator, regulile nu conduc intodeauna catre pozitiv. In plus, haosul interior este compensat de ordinea alcatuirii sale fizice. Asadar, omul poate fi considerat intr-un fel expresia echilibrului.
Definind astfel interiorul omului pot sa spus ca acel dans isi gaseste cadrul perfect pentru a se produce. Si care e de fapt dominanta? Am vazut multi oameni care pareau a fi perfect perfect materialisti si apoi intr-un moment important luau hotarari in functie de un element spiritual. La fel si invers. Aici vad eu haosul. Si cum deciziile duceau sau nu la ceva frumos, aici se vede si neutralitatea sa.
Ce vede insa fiecare?
Ce m-a determinat sa ma gandesc si eu la acest lucru? Niste versuri:
"When man has found
All earthly treasures
Stars will fall,
A lion will rise
And he will
Break the seventh seal"
Ele mi-au adus in vedere o intrebare, care ar fi legatura intre personal si sfarsit? Majoritatea variantelor despre apocalipsa arata viziuni generale, cu mase de oameni care fac diverse lucruri pozitive sau negative, generand un atare conflict de proportii si apoi, cu influenta mai mult sau mai putina a unor factori externi se produce evenimentul in cauza.
Dar daca noi insine putem produce sfarsitul, fara un razboi, fara sa distrugem natura, fara vreun asteriod hoinar si fara extraterestrii patimasi? Daca lumea insusi poate fi distrusa de fiecare in parte, aproape fara a-si da seama? Revin la ce spuneam mai in urma despre definitia lumii. Lumea, in viziunea mea, nu e doar partea de suprafata, nivelul fizic, care intr-adevar poate fi distrus in modalitatile prezentate. Dar evident, lumea nu exista doar acelui element, ci mai sunt atatea, despre care se zice prea putin. Ceea ce facem fiecare oare nu influenteaza cursul existentei?
Ma refer la cum privim lumea, la valorile dupa care ne ghidam, daca ne ghidam dupa asa ceva si la partea spirituala a fiecaruia. Cum aceasta la multi tinde sa dispara, evident ca lumea se mecanizeaza, iar orice masina are un timp finit de functionare, oricat de lung ar fi acesta. Cate persoane mai mediteaza la starea lor de a fi, la evolutia lor ca oameni? Aceste lucruri au fost inlocuita de sintagma "a trai viata". Sa-ti traiesti viata a ajuns sa insemne o multitudine de lucruri care in mod ciudat exclud aceste doua activitati care mie mi se par vitale. Si care nu necesita nici timp nici bani ci doar suflet. Suflet si deschidere fata de el.
Dar sufletul a ajuns chestiune de facut misto. De multe ori daca spui ca te preocupa lumea spirituala esti luat in deradere si invitat sa te lasi de faze inutile si expirate. Altii spun ca realitatea inseamna cu totul si cu totul alte notiuni si sunt gata sa-si exprime filosofii nihiliste, care nu sunt deloc rele, ca tot veni vorba.
Si totusi o lume in care oamenii uita ce au interior si mai mult decat atat, calca acel lucru in picioare e o lume care se distruge. Incet sigur si pe interior, astfel incat se crede ca e o simpla iluzie, imaginatia celor care nu stiu sa-si traiasca viata. Dar daca acest proces se va duce pana la capat, lumea insasi se va auto-distruge, se va razvrati impotriva propriei sale esente. Si atunci totul capata un sens...
PS: Mai sunt pesimisti care cred ca lumea e deja terminata, dar un personaj celebru a spus o data, dupa ce a reusit sa-si implineasca propria lume: "asteapta si nadajduieste"
Dar privindu-i si incercand sa-i inteleg, primul cuvant care-mi vine in minte e haos. Toti acei fulgi vin in cel mai pur haos. Insa de la nivelul nostru se vede ca si ordine. Ninsoarea intr-un fel pare ordonata, fiecare fulg pare a-si pastra distanta, da o impresie liniara. Dar daca te uiti mai atent si mai cu bucurie vezi cum fiecare are drumul lui si se poticneste la tot pasul de ceilalti, si se rasuceste, si isi schimba directia si viteza, pentru ca apoi sa aterizeze te miri pe unde, inainte ca multi altii sa navaleasca in acelasi punct.
Dar mai interesant, rezultatul acestui haos este ceva unitar: stratul de zapada...
Se spunea ca lumea isi gaseste o reprezentare in muzica, iar omul spiritual este construit asemeni muzicii. Sufletul sau intr-adevar pare a contine laolalta armonie, schimbari de ritm, violenta, intensitate, calm, dominare sau dispersare. Si omul are, la fel ca si muzica, un tempo, un interval mai rapid sau mai lent la care aceste elemente si multe altele se succed sau dimpotriva se intercaleaza. Omul poate fi un maret haos sau o de constanta deplina. Si bineinteles, poate avea o multitudine de scopuri, iar pentru acestea ia forma diferitelor imagini ale lumii. Pentru ca atunci cand un element domina, muzica este analizata si denumita in jurul acelui element. La fel si cu oamenii.
Ma gandesc insa ca aceste lucruri sunt elemente ale lumii, laolalta cu cel fizic. Acesta din urma pare predominant si, dupa cum am spus mai sus, lumea este asemuita cu el. As fi curios daca ar fi sa se mearga pe strada si sa fie oamenii intrebati ce este lumea, care ar fi raspunsurile. Eu cred ca majoritatea ar zice pamantul pe care traim, Terra, Universul sau creatia vreunei divinitati. Altii, mai putini probabil, ar spune oamenii care traiesc aici. Si cei mai putini ar aminti poate si de trasaturile spirituale ale omului. Dar eu ma intreb daca aceasta parte fizica este intr-adevar esenta ei.
Oare fizicul nu exista oriunde in Univers, chiar si unde nu exista viata? Si atunci, poate el defini o lume, daca ea nu inseamna viata? In plus, regulile fizice sunt limitate, exista nenumarate controverse si enigme care arata ca tot ceea ce stim se aplica in cel mai bun caz in limitele Pamantului nostru. Pe cand o lume, este ceva cu limite mult mai largi, aproape incomprehensibile mintii umane. Dar nu si spiritului; acolo nu mai sunt limite, ci legaturi. Pentru a crea ceva, trebuie sa faci o legatura cu o parte a Universului, sa preiei si sa oferi ceva, sa devii una cu acel lucru sau stare. Astfel, capacitatile spirituale par a merge mult mai departe, chiar daca la un moment dat si ele vor deveni un lucru minor...
E greu de concluzionat, fiindca aici a fost mai mult un zbor printre ganduri si nu vreo afirmatie. Asa ca tot ceea ce e mai sus e o tema de gandit si meditat...tot mai departe...
Posts
