Lumina Lumii (Partea a 2-a)

Un zambet smecheresc si pe deplin multumit de sine ii ocupa jumatate din gura. Iesea frumos, tot mai frumos, parca aproape isi dorea ca el sa intarzie, desi nu-si putuse imagina la inceput ca va ajunge in acest moment. Dar de multe ori dai peste surprize in intuneric, nu era nimic de speriat. Va stii ea cand si cum sa schimbe tonul, in caz ca aparea necesitatea, deocamdata sa se lase in voia dansului si sa uite de momentul imediat urmator. Isi spuse ca lumina arata mult mai frumoasa acum, nu mai simtea teama, devenise intr-un fel ceva poate nu chiar superior fata de ea insasi dar in orice caz devenise placuta. Mult mai placuta.
Inchise ochii si ii tinu asa un timp. Bezna totala in care se scufunda nu o mai speria de mult. Aici isi gasea cu adevarat linistea si totodata era un spatiu unde putea gandi clar, fara ca vreo asonanta sa o tulbure. Exista o armonie suficienta ca sa-i dea siguranta. Iar acum, aici se afla bucurie. O bucurie speciala, la fel ca si lumea, identica in constructie cu toate celelalte, dar atat de diferita in esenta. Simtea caldura care o inconjura, si atingerea domoala a luminii. Mici clinchete ii strabateau corpul, facand ca zambetul sa-i cucereasca tot mai mult cealalta jumatate a gurii. Isi stranse usor una din maini si dadu din cap alene si se pregati pentru o noua idee. Ii mai trecuse de cateva ori prin minte, dar nu avusese ocazia sau poate vointa sa o experimenteze. Acum cu siguranta venise si acel moment.
Intinse mana, cu grija, aproape cu sfiala. Mai facuse asta, dar acum era un pic ciudat. Cand se intersecta cu lumina, primul instict a fost sa si-o retraga brusc, dar apoi se obisnui cu senzatia si incerca sa citeasca melodia ei. O putea distinge destul de bine, nu putea spune ca era foarte originala, insa parea sa aiba ceva intrigant in diverse intervale. Ceva care aparea si disparea, suficient cat sa-i starneasca teribil curiozitatea si, spre suprinderea ei, simti o usoara roseata in varful urechii. Emotiile...le detesta, dar iata cum isi faceau aparitia sa coloreze un pic intregul ansamblu. Le va putea face fata, de data asta cel putin, iar mai tarziu (poate impreuna cu el?) se va gandi cum sa le controleze mai abil. Pentru ca probabil asta o deranja cel mai tare la ele. Sentimentul acela de intamplare, de neasteptat. Nu se comparau cu o surpriza din necunoscut, un ritm ciudat in mijlocul armoniei. Acestea pur si simplu o stinghereau.
In momentul in care atinse peretele si zambetul ii ocupase intreaga gura, iar ochii cu siguranta ii straluceau. Poate la fel ca spectrul insusi. Isi plimba usor degetele pe suprafata comuna, dar misterioasa in felul ei. Atinsese pereti de cine stie cate sute de ori, si totusi acum era ceva diferit. Simplul fapt fizic, ca simtea ceva atingand un perete, nu avea nici o importanta, melodia oricum nu multi o puteau auzi (oare el putea? se va opri mirat si se va uita in jurul sau?). Acum o asculta tot mai atenta, avand grija sa nu-i scape nimic. In acelasi timp creea in mintea sa un amalgam de variante, cautand-o pe cea mai potrivita pentru ideea sa. Nu se grabea foarte tare, solutia potrivita era acolo, trebuia doar sa o potriveasca cu restul sunetelor. Totusi, nu era cazul sa riste, se apropia ora la care trebuia si el sa apara. Si acolo era o cu totul alta compozitie.
Acum era momentul pentru punctul culminant, ideea va iesi la suprafata si ea va stii, pentru viitor, adevarata sa valoare. Deja simtea cum emotiile o cuprind, poate chiar avea un usor tremurat, nu-si putea imagina ceva mai oribil pentru ea, dar nu mai conta. Dupa atata timp, din nou avea sansa sa experimenteze ceva nou, sa simta, sa vada sa auda ceea ce era al ei. Si numai al ei.

Lumina Lumii (Partea 1)

   Intuneric, flori albe...Pasi ce rasuna pe ciment, al caror sunet danseaza cu celelalte zgomote difuze. Lumini ici si colo, de diferite culori, departate si rigide. Aer rece, respingator si totusi cu un farmec aparte. Si mai ales ganduri, calcule, imagini si ceata.
   Alerga prin aceasta lume, o lume ca oricare alta. O lume dintre atatea altele, identica in aspect, asemanatoare in valoare si unica in miraj. Fara primejdii aparente, caci ele erau inghitite de intuneric, iar intunericul era fratele ei. "Al meu", gandea zambindu-si in sine, in timp ce incetinea ritmul. Trebuia sa fie pe acolo pe undeva, ii spusese clar ca-l va recunoaste dupa acel detaliu pe care numai el il stiau, misterul lor, baza creatie propriului univers. Va fi ceva instant, nu incapea nici un dubiu. La fel cum facuse de atatea ori in viata ei de pana atunci, tumultoasa dar nu exagerata. Era deja o obisnuinta, lucrurile veneau de la sine atata timp cat respecta principiile mecanismului. Si nu vedea vreun motiv sa nu faca asa si de asta data, avusese succes aproape tot timpul. Iar cand nu, oricum nu fusese nimic, iata-o acum facand acelasi lucru. Lumea se misca in cercuri.
   O nota ii rasuna in minte. Nu o putea recunoaste, era smechera, se pitea frumos prin spatele gandurilor, pe langa plictiseala din acea zi, strecurandu-se alaturi de emotii. Nu-i placea sa recunoasca, poate chiar le dispretuia, dar emotiile acelea existau si dadeau si ele culoare lumii. Ii cunostea insa cauza, asa ca se opri in loc si se concentra. "De undeva de acolo trebuie sa vina." Isi arata cu un gest locul unde umbra unui stalp de iluminat se intersecta cu un zid proaspat varuit ce aproape avea o stralucire spectrala. Iar asta nu-i placea, fiindca se temea de aparitii. Acelea puteau sa-i strapunga fratele intuneric si sa ajunga la ea. Atunci solutiile ce-i ramaneau se subtiau suparator de mult. Ii mai ramaneau florile, iar la asta nu ar fi vrut sa ajunga. Pentru ca dupa flori...frunzele ar fi cazut...definitiv. Tresari involuntar, poate din cauza gandului, poate din cauza unui val de racoare ce i se strecurase pe sub maneca hainei.
    Ar fi vrut sa-i intoarca spatele acelei pete care se intersecta inoportun cu lumea ei si crea asa o disonanta suparatoare. Dar era imposibil, nu-l putea astepta stand cu spatele. Isi incheietura mainii la nas, un gest pe care nu-si mai amintea de unde-l deprinsese. Simti bratara veche acolo, iar asta o linisti. Creatie absoluta, puterea de a face acea pata sa vina la ea sa joace dupa muzica ei. Nu avea de ce sa o refuze, la fel ca si el. Chiar si asa, inca nu era timpul lui, asa ca putea incerca. Nu avea ce pierde.
    Primele note tasnira brusc, creand ritmul melodiei, hotararea de neinfrant si maretia deosebita. Deja stia ca va fi o compozitie speciala, din felul armonios in care lumina spectrala le receptionase. Ca intotdeauna, nici pozitiv nici negativ, se incadrasera perfect, urmand a dicta de acolo mersul celorlalte. Pauza. O mica inspiratie pentru a asigura cursul urmatoarei parti. Nu era chiar cel mai potrivit aer, gatul ii zvacnise a nemultumire, dar se putea descurca. O scurta privire in lateral -el inca nu se zarea- si o seama de note pornira din nou spre tinta. Erau joase, suficiente cat sa creeze o mica vibratie, o miscare imperceptibila dar extrem de importanta pentru melodia in sine. Armonia se cree din nou, totul mergea ideal. Urmara cateva miscari alternante, aparea deja o mica intentie intru mersul general al cantecului. Nu era nici o problema, spectrul le accepta fara sa opuna rezistenta. Ii placeau, nu aveau de ce sa nu-i placa. Poate chiar incepea sa-si doreasca mai multe.

O anume zi

 De ziua mea, sper ca fiecaruia dintre noi sa i se indeplineasca cate o dorinta...

Inocenta

    Am vazut pe CNN o stire cum din pacate au mai fost. Cineva a deschis focul intr-o scoala si a ucis cel putin 6 persoane...
    Si asa imi vin in minte ganduri. Un copil se trezeste somnoros dimineata si poate injura in gand ca din nou trebuie sa mearga in locul acela unde nu are parte de prea multa distractie. Sau poate nu injura, ba chiar se bucura ca a mai venit o dimineata si va merge acolo sa vada pentru inca o zi aceea care reprezinta universul sau, care face ca totul din jur sa dispara si sa para un minunat paradis, un infiorator iad. Fie primul, fie al doilea, fie amandoi, pleaca grabiti sau poate in timp util, ajung acolo si o noua zi normala incepe. Lectii plictisitoare sau nu, voci, idei, zambete, sperante, lumina, intuneric, si oricate alte sentimente ce pot fi in sufletul unui copil. El asteapta terminarea orelor sau poate o minune. Se gandeste la ce va face cand va ajunge acasa sau poate se gandeste ca nu ar vrea sa mai ajunga prea curand acolo. Se gandeste la ceilalti sau la nimeni. Poate chiar se privesc unul pe altul. Si tocmai cand lucrurile erau cat mai normal posibil, atunci totul se da peste cap. O bufnitura, apoi niste zgomote rapide, puternice, ascutite.
    Tipete, haos. Dar copilul nu simte nimic, poate doar o buimaceala. E doar spaima, cu siguranta. Se uita in jur, incearca sa inteleaga catusi de putin. Si atunci parca isi da seama brusc ca totusi ceva e in neregula cu el. E atat de diferit de ceea ce el stia ca este durerea. Este o caldura stranie, o caldura care...care ingheata. Nu se poate misca, nu poate striga, nu poate simti. Atunci vine frica, ca intotdeauna, nemiloasa. Ea face totul, odata aprinsa de cea mai mica scanteie. Ea este fatala de multe ori si nu rana fizica. Iar copilul se teme acum. Se teme pentru propria lui viata. Dintr-o data viata capata cu totul alte definitii fata de ce stia el. Nu era profesie, nu era sentiment, nu era descoperire, nu era cale, nu era sociabilitate...Imediat gandul acesta ii fuge, frica lucreaza la perfectie. Induce gandul diperant al ajutorului. Nu il poate ajuta nimeni oare? Mai apoi, frica face un pas inainte. De ce nu il poate ajuta? Unde sunt ceilalti?
     Tot mai multa caldura inghetata si o amorteala care pare mai mult ca gadila. Oare ajunge sa simta glontul? Acum s-a resemnat. El este acolo. Dar de ce? Cum e posibil? Oare nu mai exista un Dumnezeu, nu a fost el tot timpul credincios, nu a incercat sa faca cat mai mult bine? Disperare, haos, anarhie.
    Incet, timpul se scurge si somnul se apropie. Pleoapele se apropie tot mai mult si frica lasa liber conceptul de viata. Iar atunci, inainte de momentul final, atunci cand timpul nu mai are valoare, cand devine infinit, un alt gand transcede....viata este sufletul.

Probleme citadine

   Orasul asta, Brasov, are de la o vreme o problema foarte mare. Ca in fiecare oras de pe planeta asta, exista datornici la intretinere. Si nu stiu daca aici este cea mai mare concentratie de astfel de specimene pe metru patrat, dar cineva a avut o idee stralucita: decat sa piarda vremea cu ruperi de contracte (in fericitele cazuri in care acestea exista) si debranseri, mai bine sa opreasca apa calda la toata lumea. Nu stiu cum poate gandi cineva ca prin asta ii va "stimula" pe rau-platnici. Ba dimpotriva, cred ca nici ceilalti nu voi mai plati. Si uite asa, pentru ca eu nu am centrala de apartament, stau frumos si fac vizite cand am nevoie de un dus. Evul Mediu nu e prea departe...

PS: probabil ca aceeasi minte luminata va trage concluzia sa nu dea drumu la caldura, pe acelasi principiu. O sa fie distractie mare la iarna.

Tiamat

    Si am mai fost la un concert...Si acesta s-a ridicat la nivelul asteptarilor. Stai, eu nu imi fac asteptari, tocmai ca sa evit dezamagirile (in majoritatea cazurilor cel putin). Ma rog, esentialul e ca a fost un show pe cinste. A meritat sa merg prin ploaie si prin frig pana acolo. A meritat sa stau in fata unui geam, privind la organizatori cum se foiau (Nebelhexa arata chiar bine...). A meritat apoi sa astept momentul recitalului stand destul de incomod si urmarind prestatiile a doua trupe bunicele, insa una total neprofesionista (desi poate au avut motive pentru asta) iar alta plina de nerv dar nu prea originala. A meritat sa indur durerea acuta din picioare si fumul de tigara. A meritat mai apoi, in timpul punctului culminant al spectacolului sa fac fata hoardei care se impingea si urla si vuia. Si mai ales, a meritat asteptarea trenului spre casa, asteptare lenta, rece dar mai putin ciudata ca ultima oara cand am facut acelasi lucru.
    Tiamat au fost la inaltimea renumelui. Melodii foarte bine executate, un playlist bine ales, desi comun, si o prezenta scenica fenomenala. Nu se vedea pic de crispare pe fata lor si au dat totul pe scena. Cuvintele nu pot descrie senzatia de acolo. Este unica...

Vointa...

    Nu stiu daca am ceva deosebit de spus la ora asta, dar am o senzatie ca daca nu voi scrie azi si acest loc se va risipi in inconstient, precum alte incercari de jurnal ale mele.
    Ma mai desparte doar un somn bun pana la un nou inceput, care imi arunca in acelasi timp si o speranta deosebita, dar si o frica intensa. Niciodata poate nu am fost mai nesigur si in acelasi timp mai cu atata speranta (sau incapatanare?). Nu pot da o explicatie fata de lucrul acesta, este probabil tot un instinct si diferenta intre instinct si logica este foarte mare (asta ar fi o alta tema interesanta de discutat). Cert e ca va trebui sa-mi pastrez, in vreun fel sau altul, sanitatea. Mai mult decat atat, nu stiu ce se mai poate spune.

Un inceput...

       O alta experienta o incerc acum. Nu au relevanta motivele, oricum motivul insasi este o chestiune care e de discutat in detaliu. Ce va fi cu acest blog? Nu se stie. Poate voi pune linkuri la diverse lucruri interesante, poate imagini, poate vor aparea diverse ganduri si filosofii. Sau poate va muri pur si simplu. Ramane de vazut.
       Nu sunt reguli aici. Daca cineva are ceva de spus, poate sa o faca liber. Si daca nu are si totusi o face, nu e nici o problema. Oricum pentru el o face. E chiar interesant. De asemenea, nu va exista o tema anume. Cat despre aspectul grafic, poate la un moment dat se va schimba, deocamdata am luat un template care e interesant.
       Timpul merge inainte, viata nu neaparat.


Links