Timpul nu spune nimic. El este însă unul din principalii acuzați ai oamenilor atunci când vine vorba unei schimbări. Niciodată nu au timp să se gândească la ea, să caute alternative ori să o detalieze. Fie o adoptă, fie nu, depinde de rezultatul grăbitei evaluări pe care totuși o fac. Și nici nu avem de ce să-i învinovățim, fiindcă lupta pentru supraviețuire cere din ce în ce mai multe resurse, iar totul se dorește a fi cât mai cantitativ.
O călătorie lungă cu trenul. Timp era berechet. Privind printre oamenii din jurul meu, mi-am dat seama că în acele momente nimeni nu s-ar fi plâns de cele de mai sus. Acum orice lucrușor putea fi întors pe oricâte fețe, într-o manieră relaxată. Astfel, nu mă mirau cum vedeam des câte un zâmbet și o priovire absentă a vreunei persoane a cărei minte în sfârșit putea să jongleze liniștită cu tot ce era înăuntru.
În lume însă timpul parcă a devenit un articol de lux. Iar lipsa sa este un pretext pentru fapte pornind de la lipsa sentimentelor până la adevărate tragedii. Din extremă în extremă. Lumea nu mai are timp să viseze, să râdă cu adevărat, să plângă sau să se descopere. Lupta, alergatul prin viață încep din ce în ce mai timpuriu, și toată lumea consideră asta un lucru perfect normal și pozitiv. Dar apoi tot aceeași lume se miră și nu-și poate explica cum de boli groaznice apar din ce în ce mai des la vârste tot mai fragede.
Aici în tren însă, era timp. Prin fața geamului se deplasau la nesfârșit coline albe. Natura îți spunea că nu se grăbește, în același timp oferindu-ți ceea ce are mai frumos: fulgi de zăpadă. Te înconjoară și apoi te poartă departe, printr-o lume albă lipsită de orice griji. Apoi ei te aștern ușor în zăpadă, unde îți dai seama că nu ți-e frig deloc. Stai, privești în jur și remarci că poți vedea fiecare detaliu al fiecărui fulg. Sute de cristale aranjate în felurite forme, fiecare o lume proprie...lume întru lume, frumusețe întru frumusețe.
Ochii îți sunt înlăcrimați de misterul perfecțiunii fulgilor. Iei unul în palmă și îl simți neted, catifelat, precum mâna iubitei tale strângându-se timidă în a ta. Îl aduci cât mai aproape și ai senzația că acum cunoști fiecare cristal, și îți dai seama că fulgul reprezintă o parte din tine. Una uitată cu mult timp înainte. Și pe care tot timpul ți-a adus-o acum înapoi. Deși este al tău, deși este propria ta persoană, totuși un lucru te intrigă, are mirosul ei, pe care o iubești atât de mult.
Sufletul este în afara timpului. Tocmai de aceea, pe măsură ce găsim noi și noi repere, pentru a marca trecerea vremii, tocmai de aceea uităm de el. Și uităm de noi înșine. Ne scufundăm în praful iluziilor strident colorate din viața noastră. Hrănim acești demoni cu propriile noastre persoane și uităm înțelesul pentru care am deschis ochii întâia oară. Uităm că totul e atât de simplu...să te lași orbit de marea cea albă, iar apoi să-l găsești pe acela. Acela care ești tu cu adevărat.
Apoi te vei ridica de jos și vei vedea lumea altfel. Adevărata ei strălucire, nu sub forma unei senzații sau iluzii ci strălucirea ce ești tu însuți. Și vei auzi urletele grotești ale celor ce cred în fapt că râd. Și zgomotele ca de copite în timp ce-și calcă în picioare fulgul, propria lor strălucire. Le vei vedea ochii pierduți în extazul mincinos al inerției. Și le vei simți disprețul. Disprețul cu care ei cred că se vor ridica la ceruri. Și vor reuși, pentru ca apoi stelele însuși să-i arunce la pământ.
Îmi întorc privirea de la geam. Trenul merge mai departe. Marea albă se transformă în lacrimi. Lacrimi pentru tot ce-ar fi putut să fie, pentru zâmbetul tău, pentru ochii tăi și pentru sufletul tău. Toate sunt acum departe, înghețate în frig și așteptându-mă. Știu că voi veni, ne vom reîntâlni și îți voi spune cât de mult mi-a fost dor de tine. Dar acum...timpul stă pe loc.
Te-am revăzut. Sau a fost închipuire? Acum vine și noul an. Pentru toți, fie să aducă o dorință. Pentru mine și tine, să aducă în sfârșit lumină. Iar de nu, tot va fi speranță. Pentru că speranță există întodeauna. Iar timpul nu spune nimic.
Cum ar fi dacă ar exista o cameră în care, ajuns acolo după un drum inițiatic, ți s-ar îndeplini o dorință? Și nu oricare dorință, ci tocmai cea mai adâncă și personală dintre toate, acea dorință ce zace în sufletul tău chiar lângă esența sa.
Povestea spune că nici savantul (omul rațional, al lucrurilor concrete și al datelor) și nici scriitorul (omul visător, al întrebărilor) nu au avut curajul să intre în cameră. Veniseră pentru a cere lucruri obișnuite, bani, faimă, inspirație, însă atunci când li se deschid ochii și își dau seama de natura dorinței ce îți era îndeplinită...atunci refuză. Nu se cunoșteau pe ei înșiși atât de bine, le era frică tocmai de sufletul lor. Și ar fi preferat să plece, poate chiar să distrugă acel loc de teama că în sufletele altora, fără să știe, s-ar putea afla dezastrul, distrugerea, sfârșitul. Rațiunea și visarea, cei doi poli spre care se poate îndrepta un om, aici deveniseră același lucru: dezvăluirea fricii pe care o are omul față de el înșuși.
Pe acest drum către cunoașterea de sine oamenii erau conduși de o călăuză. La rândul său, nici călăuza nu era omul perfect. De multe ori se comporta ciudat, aproape violent, iar alteori cu teamă desăvârșita. Ajunge chiar, spre sfârșit, să nu mai fie crezut de niciunul din ceilalți doi. Călăuza era omul care credea. Credea orbește în mecanismele lumii și în puterea spiritului. Totuși, nici el nu dorea să intre în acea cameră deoarece spunea că este mulțumit așa cum este.
Viața noastră adesea rezonează cu această poveste. Mergem către infinit, către realizarea supremă, aceea de a fi înstărit și de a avea o familie și prieteni. De a contribui la bunul mers al societății. Cu aceasta suntem noi îndoctrinați și poate că la urma urmei nu este chiar atât de rău. Nu e o iluzie, e doar varianta cea mai simplă și lipsită de efort. Însă apoi, după un timp de astfel de condiționare, e mai mult ca sigur ca ai avea o dorință ca și savantul ori scriitorul.
Însă apoi ai da și tu față cu acea necunoscută: dorința ta cea mai adâncă și personală. Sigur că dacă n-ar fi existat acel drum inițiatic și călăuza, atunci ai fi fost ferm convisn că dorința inițială este și cea dintru tine. Iată însă că nu este așa și ți-ai dat și singur seama.
Cum ar funcționa mintea noastră în acele momente? Cel mai probabil caz este acela în care ar spune ”întrega viață ai fost concentrat pe reușita, pe accedere, pe bunăstare și pe senzații. Ce ai aflat despre tine cu adevărat? Nimic. Ai făcut și tu ce face majoritatea, ai fost poate fericit însă totodată te-ai confundat atât de bine cu ceilalți încât aș putea spune că faci parte din acel tot ca o membră oarecare, o simplă articulație mecanică. Și acum ești dispus să-ți asumi un asemenea risc încât să strici totul, cerând un lucru care nu te reprezintă?”
Cu această rațiune totul s-ar termina, te-ai recunoaște învins și ai știi că nu poți intra în acea cameră. Ai da vina pe ceva sau cineva în care oricum nu crezi și ai pleca mâhnit înapoi.
Mă uit în urma sa cum pleacă. Știam că nu va reuși. Venise pentru un ideal, nu pentru el însuși. Se încrezuse orbește în călăuză, dar nu și în propria sa persoană. Acum însă știa, știa că pierduse ocazia de a privi întru sine. Cel puțin pentru moment...Eu însă, eram încă acolo. Ascultam șuieratul aerului prin fereastra spartă și susurul apei din băltoaca de langă perete ruinat. Telefonul vechi începe să sune, iar ecoul său se prelinge peste tot în jurul meu.
Călăuza mă privește cu încredere, după ce la plecarea celuilalt oftase deznădăjduit. De ce nu intra niciodată în cameră? Pentru că el credea, credea în faptul că dorința sa era să-i facă pe oameni fericiți. Iar asta se întâmpla deja. Îi aducea până aici unde era atât de simplu să facă asta...
Mă ridic încet, apoi trec pragul camerei cu pași pe sub care se aștern vise întregi. Dar totuși eu cred, cred în dorința mea din cel mai adânc nepătruns al sufletului. Închid ochii și încep să aud în urma mea niște pași mărunți pe podeaua din piatră. Încep să tremur de emoție când mirosul tău mă năpădește, iar apoi brațele tale mă cuprind într-o îmbrățișare ce ne duce departe, departe de dorințe, vise, iluzii și real. Atunci apuc să-ți șoptesc că te iubesc.
Posts
