Timp si Suflet

Cum ar fi dacă ar exista o cameră în care, ajuns acolo după un drum inițiatic, ți s-ar îndeplini o dorință? Și nu oricare dorință, ci tocmai cea mai adâncă și personală dintre toate, acea dorință ce zace în sufletul tău chiar lângă esența sa.

Povestea spune că nici savantul (omul rațional, al lucrurilor concrete și al datelor) și nici scriitorul (omul visător, al întrebărilor) nu au avut curajul să intre în cameră. Veniseră pentru a cere lucruri obișnuite, bani, faimă, inspirație, însă atunci când li se deschid ochii și își dau seama de natura dorinței ce îți era îndeplinită...atunci refuză. Nu se cunoșteau pe ei înșiși atât de bine, le era frică tocmai de sufletul lor. Și ar fi preferat să plece, poate chiar să distrugă acel loc de teama că în sufletele altora, fără să știe, s-ar putea afla dezastrul, distrugerea, sfârșitul. Rațiunea și visarea, cei doi poli spre care se poate îndrepta un om, aici deveniseră același lucru: dezvăluirea fricii pe care o are omul față de el înșuși.

Pe acest drum către cunoașterea de sine oamenii erau conduși de o călăuză. La rândul său, nici călăuza nu era omul perfect. De multe ori se comporta ciudat, aproape violent, iar alteori cu teamă desăvârșita. Ajunge chiar, spre sfârșit, să nu mai fie crezut de niciunul din ceilalți doi. Călăuza era omul care credea. Credea orbește în mecanismele lumii și în puterea spiritului. Totuși, nici el nu dorea să intre în acea cameră deoarece spunea că este mulțumit așa cum este.

Viața noastră adesea rezonează cu această poveste. Mergem către infinit, către realizarea supremă, aceea de a fi înstărit și de a avea o familie și prieteni. De a contribui la bunul mers al societății. Cu aceasta suntem noi îndoctrinați și poate că la urma urmei nu este chiar atât de rău. Nu e o iluzie, e doar varianta cea mai simplă și lipsită de efort. Însă apoi, după un timp de astfel de condiționare, e mai mult ca sigur ca ai avea o dorință ca și savantul ori scriitorul.

Însă apoi ai da și tu față cu acea necunoscută: dorința ta cea mai adâncă și personală. Sigur că dacă n-ar fi existat acel drum inițiatic și călăuza, atunci ai fi fost ferm convisn că dorința inițială este și cea dintru tine. Iată însă că nu este așa și ți-ai dat și singur seama.

Cum ar funcționa mintea noastră în acele momente? Cel mai probabil caz este acela în care ar spune ”întrega viață ai fost concentrat pe reușita, pe accedere, pe bunăstare și pe senzații. Ce ai aflat despre tine cu adevărat? Nimic. Ai făcut și tu ce face majoritatea, ai fost poate fericit însă totodată te-ai confundat atât de bine cu ceilalți încât aș putea spune că faci parte din acel tot ca o membră oarecare, o simplă articulație mecanică. Și acum ești dispus să-ți asumi un asemenea risc încât să strici totul, cerând un lucru care nu te reprezintă?”

Cu această rațiune totul s-ar termina, te-ai recunoaște învins și ai știi că nu poți intra în acea cameră. Ai da vina pe ceva sau cineva în care oricum nu crezi și ai pleca mâhnit înapoi.

Mă uit în urma sa cum pleacă. Știam că nu va reuși. Venise pentru un ideal, nu pentru el însuși. Se încrezuse orbește în călăuză, dar nu și în propria sa persoană. Acum însă știa, știa că pierduse ocazia de a privi întru sine. Cel puțin pentru moment...Eu însă, eram încă acolo. Ascultam șuieratul aerului prin fereastra spartă și susurul apei din băltoaca de langă perete ruinat. Telefonul vechi începe să sune, iar ecoul său se prelinge peste tot în jurul meu.

Călăuza mă privește cu încredere, după ce la plecarea celuilalt oftase deznădăjduit. De ce nu intra niciodată în cameră? Pentru că el credea, credea în faptul că dorința sa era să-i facă pe oameni fericiți. Iar asta se întâmpla deja. Îi aducea până aici unde era atât de simplu să facă asta...

Mă ridic încet, apoi trec pragul camerei cu pași pe sub care se aștern vise întregi. Dar totuși eu cred, cred în dorința mea din cel mai adânc nepătruns al sufletului. Închid ochii și încep să aud în urma mea niște pași mărunți pe podeaua din piatră. Încep să tremur de emoție când mirosul tău mă năpădește, iar apoi brațele tale mă cuprind într-o îmbrățișare ce ne duce departe, departe de dorințe, vise, iluzii și real. Atunci apuc să-ți șoptesc că te iubesc.