Timp si Suflet

Timpul nu spune nimic. El este însă unul din principalii acuzați ai oamenilor atunci când vine vorba unei schimbări. Niciodată nu au timp să se gândească la ea, să caute alternative ori să o detalieze. Fie o adoptă, fie nu, depinde de rezultatul grăbitei evaluări pe care totuși o fac. Și nici nu avem de ce să-i învinovățim, fiindcă lupta pentru supraviețuire cere din ce în ce mai multe resurse, iar totul se dorește a fi cât mai cantitativ.

O călătorie lungă cu trenul. Timp era berechet. Privind printre oamenii din jurul meu, mi-am dat seama că în acele momente nimeni nu s-ar fi plâns de cele de mai sus. Acum orice lucrușor putea fi întors pe oricâte fețe, într-o manieră relaxată. Astfel, nu mă mirau cum vedeam des câte un zâmbet și o priovire absentă a vreunei persoane a cărei minte în sfârșit putea să jongleze liniștită cu tot ce era înăuntru.

În lume însă timpul parcă a devenit un articol de lux. Iar lipsa sa este un pretext pentru fapte pornind de la lipsa sentimentelor până la adevărate tragedii. Din extremă în extremă. Lumea nu mai are timp să viseze, să râdă cu adevărat, să plângă sau să se descopere. Lupta, alergatul prin viață încep din ce în ce mai timpuriu, și toată lumea consideră asta un lucru perfect normal și pozitiv. Dar apoi tot aceeași lume se miră și nu-și poate explica cum de boli groaznice apar din ce în ce mai des la vârste tot mai fragede.

Aici în tren însă, era timp. Prin fața geamului se deplasau la nesfârșit coline albe. Natura îți spunea că nu se grăbește, în același timp oferindu-ți ceea ce are mai frumos: fulgi de zăpadă. Te înconjoară și apoi te poartă departe, printr-o lume albă lipsită de orice griji. Apoi ei te aștern ușor în zăpadă, unde îți dai seama că nu ți-e frig deloc. Stai, privești în jur și remarci că poți vedea fiecare detaliu al fiecărui fulg. Sute de cristale aranjate în felurite forme, fiecare o lume proprie...lume întru lume, frumusețe întru frumusețe.

Ochii îți sunt înlăcrimați de misterul perfecțiunii fulgilor. Iei unul în palmă și îl simți neted, catifelat, precum mâna iubitei tale strângându-se timidă în a ta. Îl aduci cât mai aproape și ai senzația că acum cunoști fiecare cristal, și îți dai seama că fulgul reprezintă o parte din tine. Una uitată cu mult timp înainte. Și pe care tot timpul ți-a adus-o acum înapoi. Deși este al tău, deși este propria ta persoană, totuși un lucru te intrigă, are mirosul ei, pe care o iubești atât de mult.

Sufletul este în afara timpului. Tocmai de aceea, pe măsură ce găsim noi și noi repere, pentru a marca trecerea vremii, tocmai de aceea uităm de el. Și uităm de noi înșine. Ne scufundăm în praful iluziilor strident colorate din viața noastră. Hrănim acești demoni cu propriile noastre persoane și uităm înțelesul pentru care am deschis ochii întâia oară. Uităm că totul e atât de simplu...să te lași orbit de marea cea albă, iar apoi să-l găsești pe acela. Acela care ești tu cu adevărat.

Apoi te vei ridica de jos și vei vedea lumea altfel. Adevărata ei strălucire, nu sub forma unei senzații sau iluzii ci strălucirea ce ești tu însuți. Și vei auzi urletele grotești ale celor ce cred în fapt că râd. Și zgomotele ca de copite în timp ce-și calcă în picioare fulgul, propria lor strălucire. Le vei vedea ochii pierduți în extazul mincinos al inerției. Și le vei simți disprețul. Disprețul cu care ei cred că se vor ridica la ceruri. Și vor reuși, pentru ca apoi stelele însuși să-i arunce la pământ.

Îmi întorc privirea de la geam. Trenul merge mai departe. Marea albă se transformă în lacrimi. Lacrimi pentru tot ce-ar fi putut să fie, pentru zâmbetul tău, pentru ochii tăi și pentru sufletul tău. Toate sunt acum departe, înghețate în frig și așteptându-mă. Știu că voi veni, ne vom reîntâlni și îți voi spune cât de mult mi-a fost dor de tine. Dar acum...timpul stă pe loc.

Te-am revăzut. Sau a fost închipuire? Acum vine și noul an. Pentru toți, fie să aducă o dorință. Pentru mine și tine, să aducă în sfârșit lumină. Iar de nu, tot va fi speranță. Pentru că speranță există întodeauna. Iar timpul nu spune nimic.