Ar lua extrem de mult timp să prezentăm fiecare argument ce suţine această cauză. Iar o mare nestăvilită de informaţii nu face decât să submineze liberul arbitru al fiecăruia. Prezentarea de până acum trebuie privită doar orientativ, fiindcă a luat în vedere cazuri abstracte şi cât mai neutre. Voi însă ar trebui să ştiţi esenţa, să ştiţi ce aveţi de făcut. Opriţi-vă! Puneţi punct oricărei agitaţii! Uitaţi-vă în jurul vostru şi uitaţi-vă în voi înşivă. Mai daţi dovadă de sensibilitate în raţiune?
Pentru cei care se tem că nu sau pentru cei ce se tem că o vor pierde, există şi soluţii. Cu toţii ştim că oricât de mult am analiza o problemă, fără soluţii totul este inutil. Cu atât mai mult cu cât o analiză bună ajută la găsirea rezolvărilor. Dacă acestea nu apar, analiza a fost cu atât mai superficială. În cazul nostru, însă, putem sugera câteva lucruri. Iar cel mai important dintre acestea se poate formula cât se poate de simplu: dacă vrei să fi om învaţă din nou să te bucuri.
Bucuria este lucrul care aduce relaxarea interioară. Care face să-i priveşti cu seninătate pe cei din jur. Şi nici nu are rost să mai spun despre toate celelalte calităţi ale ei fiindcă toţi le cunoştem prea bine. Problema noastră este însă că am ajuns să asociem fericirea noastră taman cu..situaţii excepţionale. Care apar pe neaşteptate şi dispar la fel de repede. După acele scurte momente nu rămânem decât cu o amăgire considerabilă şi tânjim după următoarea întâmplare asemănătoare din viaţa noastră. Astfel accelerăm timpul şi creem interminabile spaţii gri ce-şi pun amprenta asupra noastră. Creând spaţii gri, ne pierdem şi noi din culoare.
Puem să ne bucurăm oricând. Este aşa de greu de înţeles? Putem să ne bucurăm de exemplu de linişte, care în ziua de azi se găseşte tot mai greu. Dar odată găsită, de ce nu ne-am bucura de ea? Fericirea nu trebuie tot timpul să fie vibrantă, nu cere întotdeauna reacţii externe. Uneori o simplă idee mentală este de ajuns: “sunt fericit că în acest loc este linişte. Nimic şi nimeni nu mai există acum.” Iar liniştea e doar un element, dar ne putem bucura de atât de multe alte lucruri mărunte: de o floare înmiresmată, de o potecă prin pădure, de cerul înstelat. De susurul apei, de scările unei clădiri, de sunetul unui instrument. De norii de pe cer, de mirosul unei patiserii, de umbra unui copac. De paginile unei cărţi, de sunetul paşilor pe dalele de piatră, de vânt. De glasuri, priviri şi idei. De faptul că exişti, orcât de greu ar fi totul. De zâmbetul gratuit al unui trecător pe stradă…
Exemplele pot continua la nesfârşit şi nu e nevoie ca ele să fie nobile. Te poţi bucura şi de noua chiuvetă din baie sau de faptul că ai dus gunoiul. De ce nu? Şi ce dacă unii ar spune că e copilăresc şi prostesc să faci asta? Bucură-te de neştiinţa lor şi de faptul cum se umflă ca nişte broaşte cu mândria maturităţii lor. Bucură-te dacă pierzi, bucură-te dacă câştigi. Bucurându-te îţi vei păstra partea internă. Nu ai nevoie de nimeni şi nimic pentru a face asta.
Ironia sorţii face însă ca oamenii să poată trăi şi fără lucrul special din interiorul lor, aşa că nimeni nu percepe prea uşor acest pericol. Nu există vreun anume sistem de alarmă care să te atenţioneze atunci când îţi pierzi sufletul (sau sensibilitatea raţiunii). Nu este ca şi atunci când eşti pe cale să fi lipsit de o parte fizică. În fapt, totul este atât de subtil încât mulţi încă şi contestă existenţa părţii interioare. Iar apoi mulţi dintre cei ce cred orbeşte se năpustesc asupra celorlalţi să-i judece şi spun că au pierdut definitiv acel element.
Adevărul însă este mult mai dificil de aflat. Din câte se pare, prezenţa sau lipsa părţii interioare nu ţine de credinţa individului în aceasta. Ea se vede în diferite situaţii, în funcţie de reacţiile omului ce trece prin acestea. Nu de puţine ori, însă, situaţiile cele mai elocvente sunt excepţionale iar individul trebuie să treacă singur prin ele. Astfel, este foarte greu să emitem o judecată asupra părţii interioare a unei persoane atunci când noi nu ne aflăm permanent în preajma ei.
S-ar părea că ne aflăm acum într-un punct mort. Am pus problema părţii interioare, însă totodată am ajuns la concluzia că existenţa ei în fiecare dintre noi este aproape imposibil de confirmat, în lipsa unei observaţii profunde. Cum putem ştii aşadar că ea începe să dispară (din cei în care totuşi mai există) şi cum putem schimba acest lucru? Din fericire, există un indiciu important ce ne ajută în această misiune: starea colectivă. Studiind masele de oameni şi observând comportamentul lor obţinem nişte date foarte importante. Iar pentru a le ilustra utilitatea, putem să le corelăm cu un exemplu concret: istoria.
Sensibilitatea raţiunii (sau sufletul) este catalizatorul progresului. Pentru că oricât de multă gândire ar exista şi oricâte planuri şi mecanisme s-ar da în funcţiune, există anumite bariere ce nu pot fi trecute decât printr-un gest (sau eveniment) extraordinar. Marile dscoperiri ce au generat progrese în aproape toate domeniile (de la artă la ştiinţe abstracte şi industrie) au venit în urma unor aşa numie “sclipiri de geniu” ale unora şi altora…oameni care au avut puterea să meargă mai departe, sfidând de multe ori regulile şi posibilităţile perioadei în care se aflau.
Privind istoria în retrospectivă, se observa clar cum au existat perioade în care au predominat progresele în felurite domenii, dar şi perioade în care totul a stagnat. Avem astfel o dovadă consistentă a modului în care fluctuează proporţia oamenilor ce ţin cont de partea internă. Atunci când proporţia era mai mare, arta, ştiinţa şi bunătatea între persoane prosperau. În momentul când aceasta scădea semnificativ urmau perioade neclare, instabilitate şi nu de puţine ori războaie şi distrugeri materiale.
Revenind în timpul prezent, dacă facem o analiză a vremurilor actuale, este evident că asupra majorităţii oamenilor planează o anumită stare de confuzie. Progresele devin tot mai firave şi nu mai justifică riscurile ce sunt asumate. Tensiunea creşte. Oamenii nu se mai privesc relaxat şi prieteneşte unii pe alţii ci plini de îndârjire şi dispreţ. Greutăţile vieţii şi lupta pentru supravieţuire au existat dintotdeauna, aşa că ar fi prea uşor să aruncăm vina pe acestea. Adevăratul motiv este dezintegrarea sufletului.
Este timpul pentru o schimbare. Toţi oamenii se grăbesc să o anunţe, deşi prea puţini încearcă să o şi producă. Este evident însă că este nevoie de ea. Nivelul umanităţţii a scăzut într-atât de mult, încât nu e de mirare că tot mai mulţi indivizi anunţă Apocalipsa. Şi chiar dacă aceştia se zbat între fabulaţii, nu mi-ar place să fiu acum în pielea celor ce ţin frâiele Universului. Fie ei zei, legi materiale, energii sau Nimicul însuşi, nu cred că oamenii le sunt prea simpatici în momentul de faţă.
Aşa că vă întreb: sunteţi voi oameni? Mai ştiţi ce înseamnă să fi om? Cât de departe veţi mai merge cu ignoranţa? De ce aţi ajuns să vă pierdeţi libertatea doar printr-o veşnică cramponare cu barierele propriilor voastre minţi? Aţi ajuns să căutaţi spiritualul undeva dincolo de apogeul credinţei. Fericirea credeţi că mai poate fi găsită doar în material sau într-o altă persoană. Sau într-un grup. Iar viaţa voastră de zi cu zi constă în neînţelegerea unor idealuri. Doar aşa aţi ajuns să acceleraţi timpul. Energia voastră a pătruns în adâncurile acestei dimensiuni şi a dereglat străvechiul mecanism. Iar după ce v-aţi dat seama de acest fapt, aţi început să strigaţi a jale şi să aruncaţi vina între voi.
Oare aceasta este calea? Am găsit în fine soluţia tuturor dezamăgirilor? Nu. Răzvrătirea împotriva propriilor tăi semeni încununează dezumanizarea. Cine eşti tu să ridici mâna, glasul, gândul împotriva altui om? Cum crezi că poţi schimba ceva, când el se uită întru tine şi vede doar o povară ce zilnic zace în sufletul tău. Iar tu te grăbeşti să impi şi să judeci, fără să vezi ce fel de haos e în interiorul tău. Această confuzie trebuie oprită. Trebuie să redevenim oameni.
Pentru că ne îndepărtăm de aceasta. Şi nu, nu devenim nici măcar animale. Acestea au o proprie stare de echilibru şi nu ies prea des din aceasta. Noi, în schimb, trăim într-o stare haotică, lipsită de sens şi care nu aduce decât pierderi Existenţei. O stare care până la urmă duce la autodistrugere. Fiindcă nu este nevoie de o cauză externă pentru distrugerea oamenilor. S-ar distruge astfel şi creaturile ce au o stare de echilibru, iar Universul nu acţionează spre propria pierdere de balans. Nu, răul dispare datorită propriei iniţiatie, odată atins un punct central al echilibrului.
Dar din nou, nu este vorba de o distrugere materială a oamenilor. Războaie, boli, foamete, cataclisme naturale au tot fost şi vor mai fi. Cei ce cred că acum ele sunt mai speciale şi au venit în fine cele care ne vor rade de pe faţa Pământului caută doar un ţap ispăşitor pentru propria lor nelinişte şi propria lor agitaţie internă. Ei nadăjduiesc că astfel incertitudinile se vor termina, mult mai repede şi mai simplu. Oamenii însă îşi pot crea destine, atât individual, cât şi colectiv. Iar dat fiind modul în care ei se manifestă astăzi, este clar că destinul omenirii nu va sfârşi în craterul unui asteroid sau sub ravagiile unei molimi. Ar fi prea simplu.
Adevăratul pericol nu zace în distrugerile materiale. Suntem obişnuţi cu acestea. Ne putem adapta lor şi întotdeauna vom supravieţui. Pericolul cel mare este însă în interior.
Posts
