Timp si Suflet

Dacă am întreba oamenii care e cel mai important lucru pentru ei, un număr mare ar răspunde că prietenia. Un lucru firesc, având în vedere că se spune că omul este o ființă sociabilă. Prietenia poate duce un om dintr-o extremă în cealaltă, dintr-o credință în alta, uneori o astfel de schimbare luându-ne cu totul pe nepregătite. Așa că nu e o idee rea să aruncăm o mică reflecție asupra acestui concept, aparent cu așa o importanță, forță și valoare printre oameni.

În sensul cel mai uzual, prietenia este acea relație între persoane aflată undeva la mijloc între statuturile ”simplă cunoștință” și ”iubire”. O proprietate mai interesantă însă a acestei categorii este aceea că, spre deosebire de celelalte, se poate împărți la rândul ei în mai multe nivele: prieteni oarecare, prieteni de joc, de ocupație, prieteni de suflet, și așa mai departe. Poate nu facem conștient această stratificare, dar nu putem nega că ea nu există, dacă stăm să ne gândim un pic.

Dacă la prietenii distanți chestiunea e destul de simplă, ei fiind niște oameni cu care mai stăm uneori de vorbă și facem niște acțiuni destul de uzuale, cu prietenii apropiați situația este diferită. Alături de o astfel de persoană te bucuri să te afli și ai o deosebită încredere în ea. Cu un prieten adevărat, de suflet, poți vorbi lucruri care au o însemnătate mult mai mare și poți fi sigur că va face tot posibilul să te înțeleagă. Mai mult, aproape întotdeauna va încerca să te ajute când îl rogi asta, chiar și în situații extrem de dificile. Iar cel mai frumos este că te face să te simți bine. Adesea chiar ai senzația că-ți poate citi gândurile și de câte ori nu a fost singurul care ți-a oferit un zâmbet, o încurajare, atunci când aveai atâta nevoie?

Până aici totul e minunat și e o adevărata bucurie să ai o astfel de persoană lângă tine. Interesant este însă când o astfel de legătură apare între două persoane de sex opus, așadar între care poate aluneca și iubirea. Citim ce am spus mai sus despre prietenul de suflet, apoi mergem din nou și întrebăm oamenii, de data aceasta despre ce diferență există între iubire și prietenia cea mai apropiată. Din răspunsurile lor am vedea că granița este destul de firavă. Elementul carnal, intim, este probabil cea mai categorică diferență pe care ar preciza-o oamenii. N-ar putea să-ți răspundă de ce atribuim unora această încredere și altora nu, ar spune că probabil e o atracție diferită.

Destui oameni cred eu că ar aminti și de legătura sufletească, pretinzând că se formează ”ceva”, care nu poate fi explicat ci doar simțit, între cei doi iubiți. Aici, spre suprinderea tuturor, nu o să fiu de acord. Asta deoarece în viziunea mea sufletul este independent dar în același timp universal. Este o parte vie a existenței, o entitate a unității, de aceea nu cunoaște discriminarea. Când simte apropierea uni alt suflet el vibrează, vibrează în simpatie, la fel ca și corzile libere ale unui instrument. Natura sufletului face ca el să caute tot timpul să intre în comuniune, în armonie, iar acesta este un lucru care poate exista între el și oricâte altele. De fapt, el tinde să armonizeze cu întregul număr de suflete din existență. Atunci...iubirea e o chestiune mentală? Chimie? Paradox...

***

Cei doi stăteau pe malul apei, ascultând șoaptele nopții. Întunericul era aproape deplin, exista lumină doar din reflecția lunii în apă. Când și când, se mai auzea câte un pleoscăit în apă sau un foșnet în iarbă, însă ce făceau micile creaturi nu-i interesa acum. Priveau în sus, către cerul plin de stele.

-Aș vrea să-ți ofer o stea, spuse el în șoaptă.

-Mi-ai oferi doar trecutul...sunt departe de noi, poate că deja sunt moarte toate.

Iar noi vedem doar lacrimile lor, răspunse ea.

-Da, nu pot să-ți ofer materia ei, însă poți să-ți dau lumina din ea. Am fost până acolo, printre ele. Chiar până la steaua ce ți-o doresști. Ei înșiși i-am cerut lumina.

-Si ți-a dat-o? Eu o văd ca strălucește...

-Înainte ai spus că sus e doar trecutul. Privește!

Se uitară amândoi către cer și pentru o fracțiune de secundă fata avu senzația că steaua dispare. Era însă la loc până să-și dea prea bine seama. Strălucea parcă și mai puternic. Iar ea își dădu seama că el avea dreptate.

-Cum ai covins-o să ți-o dea?

-I-am spus că nu știu cine ești, dar că asta îți dorești. Și oricum, e din nou acolo, și va fi, oricâți de mulți s-ar duce.

-Atunci, mi-ai adus doar o mică parte?

-Nu, este ea toată. Crede și te vei convinge.

-Atunci, cred că am să accept...

Sub lumina lunii, apa păru că se unduiește la fel ca și zâmbetele lor.