Timp si Suflet

Îmi apari tot mai des în vise. Acolo mi-ai spus despre lacrimile care mă definesc. Și iată, astăzi plouă. Nu abundent, nu violent, ci câte un strop, firav și temător, se îndreaptă spre distrugerea totală. Însă după el vine un altul și altul și tot așa mai departe. Întocmai ca și lacrimile mele. Și așa tu, îngerul meu, faci legătura între ceruri și propiul meu suflet.
Ai plecat departe, mi-ai luat până și speranța inutilă de a te vedea pe stradă și, cu un curaj orbesc, să-ți spun cât de mult te iubesc. Nu mai pot spera acum la atingerea suavă a părului tău. Ori la mirosul unic al degetelor tale în timp ce le strângeau cu delicatețe, dar fermitate, pe ale mele. Nu te mai pot vedea acum, te pot doar regăsi în vise...și în lacrimile cerurilor.
În nopțile pline de stele adesea văd prin ochii sufletului cum atâția oameni fericiți își pun dorințe, ținându-se de mână. Și stele le zâmbesc, promițându-le eternitatea. Iar ei doi se sărută sub protecția lor și nimic nu le mai poate face vreun rău, ei simt cu adevărat ca sunt mai aproape de Eden. Pentru mine însă, grădina a murit, s-a vestejit și a luat culoare a gri. Este gri peste tot, cer, copaci, iarbă, flori, fericire. E o simplă proiecție, o statuie, o amintire a timpurilor alături de tine. În acest Eden de ciment, praf și mohorât, îmi duc eu viața de zi cu zi, asaltat de gânduri și de imaginile dorințelor celorlalți. Ei vorbesc stelelor, ei plutesc deasupra noastră, în timp ce eu stau prăbușit, cu aripile frânte, precum motivul învechit și folosit de aproape toți poeții.
Iar dacă încerc să-mi șoptesc și eu acea unică dorință, care-mi sfâșie sufletul de o eternitate, toate stele imediat imi întorc spatele și se prăbușesc, transformandu-se in forme gri pe podeaua de piatră prafuită pe care zac. Dar tot le iau de acolo, moarte și rigide cum sunt acum și le spun cât de mult aș vrea să fi iar lângă mine. Și una câte una le așez pe propriul meu cer, gri, intunecat și suferind. Iar el în propria sa moarte începe să plângă, iar lacrimile sale sunt lacrimile mele.
Apoi visez. Visez cum pe cerul de piatră apare o stea, mai frumoasă decât toate celelalte și vie. Iar din ea răzbate o rază de lumină care le atinge pe toate celelalte și le trezește. Culorile revin și sunt mai puternice ca oricând. Iar la sfârșit, încet, încet, ca și cum uitase de propria-i existență, răzbate și zâmbetul meu. Căci iată, apari tu, veselă ca întotdeauna și cu viața izbucnind încă de pe buzele tale fierbinți. Și te strâng în brațe jurând tuturor celor din jur, cerurilor, copacilor, florilor, fericirii, ca nu vom mai pleca niciodată de aici. Iar tu îmi șoptești dulce că așa va fi. Iar asta mă trezește din vis și mă aruncă înapoi în lumea gri.
...ci câte un strop, firav și temător, se îndreaptă spre distrugerea totală. Însă după el vine un altul și altul și tot așa mai departe. Iar până la urmă se opresc. Se opresc când norii pleacă, lumina pune stăpânire pe lume și totul este din nou senin. Iată speranța. Însă mai o pot eu oare imbrățișa? Speranța la mine se cheamă dor de tine. Este singurul lucru care mă face să-mi păstrez viața în lumea de ciment.
Toate stele de pe cerul meu au căzut. A rămas una singură și va fi acolo pentru o eternitate...steaua ta.